Loading...

Duminică, 06 august 2017, a XVIII-a din Timpul de peste an; Schimbarea la Față a Domnului

1126Matei 17,1b-9
În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!”

 

Comentariu
Evenimentele și momentele de adevărată bucurie, de plinătate, pe care am dori să le prelungim la infinit, să nu se mai sfârșească niciodată, sunt rare în viața noastră, dar Dumnezeu nu ne lipsește de ele.

Petru împreună cu Ioan și Iacob au trăit pe acel munte – pe care tradiția l-a identificat ca fiind muntele Tabor – un moment de plinătate, de adevărată bucurie, de fericire: „Doamne, e bine că suntem aici!”

Isus și-a manifestat celor  trei ucenici „strălucirea divină”, „chipul său dumnezeiesc”, într-un moment în care aceștia erau tulburați și dezorientați întrucât Învățătorul tocmai le vorbise despre pătimirea, moartea și învierea sa, care urmau să aibă loc la Ierusalim. De altfel, același Petru, auzindu-l pe Isus vorbind astfel, se simte îndreptățit să-l ia deoparte și să-l sfătuiască să nu mai vorbească în felul acesta. Isus însă i se adresează categoric: „Mergi în urma mea, Satană!” (Mt 16,23).

Pentru Isus omul împlinit este cel care-și dăruiește viața, slujindu-i pe ceilalți cu smerenie. Doar cine trăiește astfel îl oglindește pe Dumnezeu, iar Dumnezeu își află „toată mulțumirea în el”.

Pentru a accepta o astfel de perspectivă a vieții este necesară o schimbare, o metamorfoză, o transformare, iar asta nu poate avea loc dacă nu „urcăm cu Isus pe munte”, asemenea celor trei ucenici, pe care îi vom mai întâlni și în locul numit Ghetsemani (cf. Mt 26,37). Muntele este aici imaginea locului întâlnirii omului cu Dumnezeu. Pe munte, departe de mentalitatea dominantă a lumii, ucenicii îl pot „vedea” pe Isus altfel de cum le apare în viața de fiecare zi; îl descoperă „transformat”, adică în adevărata sa identitate, așa cum îl vede Dumnezeu însuși: Fiul cel iubit, în care își află mulţumirea. Ei au nevoie de această experiență revigorantă întrucât, nu peste mult timp, vor avea de înfruntat șocul groaznic al răstignirii și morții Învățătorului lor, când chipul său va fi mai desfigurat decât cel al unui om şi faţa lui decât a fiilor oamenilor (cf. Is 52,14).

Așadar, schimbarea la față a lui Isus este o prevestire a Învierii sale și, totodată, un semn clar oferit ucenicilor săi că viața dăruită din iubire nu este o viață falită, nu se pierde, chiar dacă aparențele lumii pot duce spre o astfel de concluzie.

Viața înseamnă slujire, dar și mărturie, osteneală, sacrificiu și luptă, de aceea coborârea de pe munte, oricât ar fi de grea, este necesară. Petru a înțeles acest lucru mai târziu când va scrie: „Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire și cinste la arătarea lui Isus Cristos” (1Pt 1,6-7).

Isus ne spune astăzi fiecăruia în parte, în situația concretă în care se află: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” Acest cuvânt dătător de viață și speranță ne luminează drumul, deseori greu, dar care conduce sigur la Tatăl.

 

Din Izvoarele franciscane 1070
„Sfântul [Francisc] s-a dus odată în orașul Assisi pentru că era Sâmbătă și în dimineața de Duminică trebuia să predice în biserica devenită catedrală așa cum o făcea de obicei.

Evlaviosul om al lui Dumnezeu, după obiceiul său, și-a petrecut noaptea rugându-l pe Dumnezeu, într-o grădină situată în proprietatea canonicilor, departe cu trupul de frații săi. Dar iată că spre mijlocul nopții – pe când unii dintre frați se odihneau iar alții vegheau în rugăciune – un car de foc cu o minunată strălucire a intrat pe ușa casei, a făcut de trei ori înconjurul locuinței; deasupra carului se afla un glob luminos, în formă de soare, care a împrăștiat întunericul nopții.

Cei care vegheau au fost stupefiați; au fost treziți cei care dormeau și totodată înspăimântați; și mai mare a fost lumina simțită în inimă decât cea văzută în ochi pentru că, prin puterea luminii minunate, conștiința fiecăruia a fost dezvăluită în fața conștiinței tuturor”.

Distribuie cu: