Matei 22,34-40
În acel timp, auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

Comentariu
Atunci când cineva te consideră rivalul sau chiar dușmanul său, nu se interesează niciodată cu adevărat de tine, de modul tău de a gândi, de principiile, aspirațiile și dorințele tale, ci urmărește doar cum să-ți pricinuiască nemulțumire, întristare, suferință. Acesta este un mod perfid, și evident, neconvertit, de raportare la semeni, cu care însuși Mântuitorul s-a confruntat.

În vremea lui Isus existau câteva grupări religioase rivale (saduceii, fariseii, zeloții, irodienii etc.) și foarte influente asupra maselor. Deși Mântuitorul nu a aderat la niciuna dintre ele, a fost totuși, deseori, solicitat să-și exprime propria poziție cu privire la anumite realități de natură religioasă și politică, foarte importante pentru adepții acestor mișcări.  

De altfel, în fragmentele premergătoare evangheliei de astăzi, Isus este prezentat de evanghelistul Matei dând unele răspunsuri fariseilor, irodienilor și saduceilor, care nu erau deloc interesați de învățătura sa, ci urmăreau doar să-l prindă în cursă, pentru a-l putea acuza și condamna.  

La fel se întâmplă și în pericopa acestei duminici. Un învățat al Legii – doar din dorința de a-l pune la încercare – îl întreabă care este cea mai mare poruncă din Lege.

Este curios că această întrebare îi este adresată lui Isus de către un „învățător al Legii”, deci de cineva care în mod normal știa foarte bine răspunsul. Totuși, întrebarea cărturarului exprimă o preocupare firească pentru mulți evrei de vreme ce în Talmud citim următoarea întâmplare: „Un păgân i-a zis rabinului Shammài: «Devin un adept dacă mă înveţi Legea în timpul cât reuşesc să stau într-un picior». Shammài a pus imediat mâna pe baston şi l-a alungat. În schimb rabinul Hillél l-a primit pe păgân şi i-a spus: «Să nu faci aproapelui tău ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie. Aceasta este Legea; restul e doar interpretare»”.

Întrucât, în vremea lui Isus, Legea era cel mai sfânt lucru dăruit de Dumnezeu poporului său, întrebarea cu privire la cea mai mare poruncă din Lege, era identică cu dorința de a ști care este cel mai important lucru pentru Dumnezeu.

Pentru noi ceva este important în măsura în care dă plinătate vieții noastre. Cu siguranță, fiecare persoană are ceva la care ține mult, pe care-l prețuiește, însă astăzi, cuvântul Domnului ne invită să vedem dacă acel ceva atât de important și prețios pentru noi, coincide cu ceea ce este cel mai important pentru El: „Să iubești pe Dumnezeu din toată inima și pe aproapele ca pe tine însuți”.

Legătura dintre prima și a doua poruncă este decisivă în răspunsul pe care-l dă Mântuitorul, întrucât, oamenii se pun greu de acord cu privire la cine este Dumnezeu și care este voința sa. Asta o dovedește istoria, din păcate, deseori însângerată, tocmai datorită ideilor contrare pe care oamenii și le-au făcut despre Dumnezeu.

Isus știa acest lucru, iar evanghelistul Ioan, ucenic subtil și profund ascultător al Învățătorului său, a receptat „noutatea” poruncii celei noi dată ucenicilor săi de acesta, pentru a elimina orice echivoc, cu privire la ceea ce este cel mai important pentru Dumnezeu: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Așa cum eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții! Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,34-35).

Ceea ce ne atrage atenția în această poruncă „nouă” este tocmai lipsa oricărei referințe la Dumnezeu. Aceasta este, de fapt, „noutatea” sa: retragerea lui Dumnezeu din cea mai importantă poruncă și îndreptarea atenției noastre totale spre semenii noștri, după exemplul de slujire și dăruire a Domnului nostru Isus Cristos.

Încercând să parafrazăm, foarte simplu, cuvintele Mântuitorului, acesta ar spune: „Știu că vouă vă este greu să-l concepeți pe Dumnezeu ca un Tată „bun față de cei nerecunoscători și răi” (Lc 6,35) și să-l iubiți pur și simplu, dezinteresat, așa cum vă iubește El. Totuși, vă arăt o cale pentru a reuși: iubiți-vă între voi, așa cum eu v-am iubit, adică slujindu-vă și, dacă este nevoie, dându-vă viața unii pentru alții. Făcând astfel să fiți siguri că împliniți ceea ce este cel mai important pentru Dumnezeu și, implicit, îl iubiți pe El”.

Apostolul Ioan spune exact același lucru în prima sa scrisoare: „Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și iubirea lui în noi este desăvârșită” (In 4,12). La fel și apostolul Paul: „Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-L iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal 5,14).

Din Izvoarele franciscane 1712
„Pe când fericitul Francisc locuia împreună cu primii frați la Rivotorto, lângă Assisi, o dată, spre miezul nopții, în timp ce toți se odihneau, unul dintre frați începu să strige: «Mor! Mor!». Toți s-au trezit uimiți și înfricoșați. Fericitul Francisc s-a ridicat și a spus: «Fraților, aprindeți o lumină». După ce s-a luminat încăperea, a întrebat: «Cine a strigat: Mor?» Fratele cu pricina i-a răspuns: «Eu». Iar Francisc: «Dar ce ți s-a întâmplat? Din ce cauză mori?» A răspuns: «Mor de foame!»

Atunci fericitul Francisc a cerut să se pregătească masa și, plin de caritate și discreție cum era, a început să mănânce cu fratele înfometat, pentru ca să nu se rușineze că mănâncă singur. Mai mult, a dorit ca și toți ceilalți frați să i se alăture și să mănânce împreună”.

Distribuie cu: