Duminică, 5 noiembrie 2017, a XXXI-a din Timpul de peste an
Matei 23,1-12
În acel timp, Isus s-a adresat mulţimilor şi discipolilor săi, spunând: „Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise. Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac! Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget. Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni: îşi lărgesc filacterele şi îşi lungesc ciucurii; le plac locurile de onoare la ospeţe şi primele locuri în sinagogi, să fie salutaţi prin pieţe şi să fie numiţi de oameni «rabbi». Dar voi să nu fiţi numiţi «rabbi», pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi! Şi nici «tată» să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc! Nici să nu fiţi numiţi «maeştri», pentru că unul este maestrul vostru: Cristos! Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru! Căci oricine se va înălţa va fi umilit şi oricine se va umili va fi înălţat!”
Comentariu
Conform înțelepciunii Vechiului Testament, mândria este sinteza tuturor atitudinilor rele: „Cel care acționează cu trufie și aroganță se numește prezumțios, înfumurat și batjocoritor” (Prov 21,24). Pe așa ceva nu se poate construi nimic bun: „Ce ne-a folosit nouă aroganța și ce ne-a adus bogăția cu trufie? Au trecut toate acelea ca o umbră și ca o veste fugace (v. 25). Și învățătura creștină consideră mândria primul viciu, „fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor” (Evagrie Ponticul).
În evanghelia acestei duminici, Isus, adresându-se mulțimii și ucenicilor, le atrage atenția cu privire la comportamentul celor care se conduc în viață după mândrie. Aceasta este cu atât mai dăunătoare cu cât îi caracterizează pe unii dintre cei care se consideră învățați și profund evlavioși, în cazul de față, „cărturarii și fariseii”.
Uneori, nu știm cum să evaluăm corect și să distingem între „vorbirea de rău” și judecarea corectă a ceva. La prima vedere, pare că Isus „vorbește de rău” despre o categorie de oameni, pe care mulți dintre ascultătorii săi probabil că-i respectau și-i cinsteau. În fapt, însă, nu este așa: ceea ce învață Isus este cum să recunoaștem răul din spatele unor cuvinte și acțiuni, aparent bune, ce caracterizează pe unii din tagma cărturarilor și fariseilor. Se știe că răul odată recunoscut își pierde puterea și poate fi mai ușor învins, în timp ce, dacă rămâne ascuns poate fi mult mai perfid și dăunător.
În cazul de față, Mântuitorul recunoaște răul, datorat mândriei, în: 1) pretenția de a fi învățătorul celorlalți („s-au așezat pe catedra lui Moise); 2) ipocrizie („ei spun şi nu fac”); 3) rigiditatea în raport cu Dumnezeu („leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat”); 4) lauda deșartă și superficialitatea („faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni”).
Prin aceste acțiuni, „cărturarii și fariseii”, îi luau, de fapt, locul lui Dumnezeu: unicul tată, învățător și maestru, și totodată, se foloseau de el pentru propriile beneficii. Exact contrariul „stilului” lui Isus, el care, „fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta și Dumnezeu l-a înălțat” (Fil 2,6-9).
Prin despuierea de sine, Isus ne-a descoperit că Dumnezeu este plinătatea umilinței. De asemenea, ne-a mai arătat că prestigiul, gloria, avantajele, puterea nu sunt esențiale pentru viața noastră. Putem foarte bine să trăim fără ele; putem foarte bine să nu le căutăm, să nu le dorim, să nu le avem. Plinătatea vieții noastre, bucuria ei, nu depinde de ele.
Tocmai din acest motiv, Isus nu a urmărit niciodată în viața sa propriile beneficii, dar a trăit permanent pentru ceilalți. Iar aceasta este o formă concretă de umilință, ea însăși, manifestare a acelei iubiri despre care apostolul Paul spune că „nu caută ale sale” (1Cor 13,5).
Din Izvoarele franciscane 221
„Să se înfioare întreaga omenire, tot universul să se cutremure şi cerurile să tresalte de bucurie, când, pe altar, în mâinile preotului, se face prezent Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu. O, ce minunăţie şi ce bunăvoinţă admirabilă! O, ce umilinţă sublimă! O, ce măreție umilă!
El, Stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, se umileşte într-atât că se ascunde, pentru mântuirea noastră, sub forma simplă a pâinii!
Priviţi, fraţilor umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi-vă inimile înaintea lui; smeriţi-vă şi voi, ca să fiţi înălţaţi de El!
Aşadar, nimic să nu păstraţi pentru voi, ca să vă primească întregi, acela care vi se dăruieşte în întregime”.