Marcu 9,2-10
După șase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise și vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: „Învățătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie”. De fapt, nu știa ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră și din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultați de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morți. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morți.

Comentariu
Convertirea, concepută ca asimilare a modului de a gândi al lui Dumnezeu și, evident, ca renunțare la a mai fi „adversarul” său – mesajul evangheliei din duminica trecută –, duce implicit la trans-formarea vieții, la redobândirea chipului lui Dumnezeu în noi. Acesta e motivul pentru care Liturgia Cuvântului celei de-a doua duminici din Postul Mare ni-l înfățișează pe Isus „metamorfozat”, trans-format, înaintea a trei dintre ucenicii săi. În general, acest fragment evanghelic este definit ca „schimbarea la față a lui Isus” (de aici și sărbătoarea aferentă), dar textul biblic, la niciunul dintre evangheliștii care povestesc acest eveniment, nu afirmă că „fața” (gr. prosopon) lui Isus s-ar fi schimbat în vreun fel, ci doar că „a fost trans-format” (gr. metamorfoo), iar, când constată ce anume e diferit, nu se referă la chipul sau trupul său, ci notează că „hainele” au devenit strălucitoare și foarte albe. Oricine ar asista la un eveniment atât de neobișnuit n-ar ști cum să-l explice și orice încercare de a-l povesti altora l-ar face să pară incoerent. Totuși, toate aceste detalii, alături de celelalte, au un sens.

Trebuie să spunem mai întâi că evanghelistul descrie această scenă inspirându-se din Vechiul Testament. În Cartea Exodului, după ce Dumnezeu încheie alianța cu poporul ales în pustiu, pe Muntele Sinai și după ce are loc ritualul propriu-zis, prin stropirea cu sângele jertfelor, prin citirea cărții alianței și printr-un banchet la care iau parte bătrânii poporului împreună cu Dumnezeu, Moise este chemat pe munte; timp de șase zile muntele este acoperit de un nor, iar în ziua a șaptea gloria Domnului se arată într-un foc mistuitor, din care va vorbi cu Moise pentru a scrie legea (24,16); după ce coboară de pe munte, lui Moise îi strălucește chipul pentru că a vorbit cu Domnul (34,30). De asemenea, în Cartea lui Daniel, Bătrânul alături de care se află Fiul Omului are hainele „ca zăpada” și părul ca lâna curată (7,9). Aceste amănunte ne ajută să înțelegem că ceea ce s-a întâmplat pe „muntele înalt”, pe care tradiția îl identifică cu Muntele Tabor, a fost o întâlnire cu măreția Dumnezeu care, prin Isus, încheia o nouă alianță, definitivă, cu poporul său, reprezentat de ucenici.

Și în acest caz sunt menționate „șase zile”, de data aceasta de când Isus le spusese ucenicilor că se îndreaptă spre Ierusalim pentru a pătimi, a muri și a învia, idee pe care Petru o contestă. Nu întâmplător, în Evanghelia după Marcu Isus este răstignit după șase zile de când a intrat în Ierusalim. Transformarea lui Isus explică anticipat că crucea este un eveniment glorios, că doar prin ea putem înțelege măreția iubirii lui Dumnezeu care își dă viața pentru om, pentru noi, și doar prin ea se ajunge la viața adevărată, la înviere. Manifestându-și dumnezeirea, Isus demonstrează acum că nu există contradicție între a fi Fiul lui Dumnezeu și a fi slujitorul/sclavul omului. De altfel, transformarea lui Isus este un eveniment sim-bolic (din greacă, syn balein, „a pune împreună”), adică un eveniment care unește crucea cu gloria, moartea cu învierea, firea omului cu viața lui Dumnezeu. Sfântul Paul arată cel mai clar acest lucru când spune că Isus Cristos, „fiind din fire (literal. „formă” – morfe, cuvânt de la care vine metamorfoo) Dumnezeu […], a luat firea (morfe) a sclavului” (Fil 2,6-7). Așadar, în acel moment, forma sclavului a lăsat loc pentru a fi văzută forma dumnezeirii. Iată ce puteau să descopere cei trei ucenici: firea sclavului, a slujitorului Isus, care se afla în fața lor, ascundea și revela totodată firea lui Dumnezeu. Nu se vorbește aici de chipul lui Isus pentru că el este slujitor și Dumnezeu cu întreaga sa persoană; de altfel, în Sfânta Scriptură „hainele” sunt simbolul persoanei.

Asistând la această taină, Petru (tot el) recunoaște din nou doar gloria lui Isus, scăpându-i din vedere crucea. Acum nu mai primește răspunsul dur al lui Isus („Înapoia mea, Satană”), ci este trezit din reveria sa de glasul din norul umbros (simbolul lui Dumnezeu, la fel ca pe muntele Sinai) care îi vorbește lui și însoțitorilor săi, Iacob și Ioan: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultați de el”. Dacă același glas se făcuse auzit la botezul lui Isus, adresându-i-se lui însuși: „Tu ești Fiul meu”, acum se îndreaptă către ucenici, către noi. Numai ascultând de Isus, care învață (Petru are totuși dreptate când îl recunoaște pe Isus ca „rabbi”, învățător) prin cuvinte și fapte, putem înțelege slujirea, umilința, crucea ca lucrări divine. Numai ascultând Cuvântul putem fi și noi transformați în slujitori și fii ai lui Dumnezeu, deschiși să asculte și să pună în practică voința și planul lui Dumnezeu ca toți să se mântuiască, doritori să gândească și să simtă cu inima lui Dumnezeu, în condițiile slăbiciunii vieții noastre. În această optică, se reînnoiește îndemnul evangheliei duminicii anterioare: a ne converti înseamnă a ne transforma în oameni care împlinesc voința lui Dumnezeu, devenind astfel fii ai lui Dumnezeu. Această transformare are loc în mod deplin în înviere.

Probabil cel mai intuitiv comentariu la acest fragment evanghelic sunt cuvintele inspirate ale sfântului Paul: „Nu vă conformați lumii acesteia, ci transformați-vă (gr. metamorfoo) prin înnoirea minții ca să înțelegeți care este voința lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârșit” (Rm 12,2). Tot el adaugă: „iar noi toți care, cu fața descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem transformați (gr. metamorfoo) în același chip al lui tot mai glorios prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

Din Izvoarele Franciscane
FF 321: Mâna Domnului s-a așezat peste el și dreapta Celui Preaînalt l-a transformat pentru ca, prin el, cei păcătoși să găsească din nou speranța de a trăi în har și să rămână pentru toți un exemplu de convertire către Dumnezeu.

Distribuie cu: