Ioan 2,13-25
Paștele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Și a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toți din templu, la fel ca și oile și boii; a împrăștiat monedele schimbătorilor de bani și a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui și-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie.
Așadar, l-au întrebat iudeii și i-au zis: „Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica!” Așadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu îl vei ridica în trei zile?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus. Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paștelui, mulți, văzând minunile pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoștea pe toți. Și nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoștea ce era în om.

Comentariu
Trans-formarea întregii noastre ființe, a vieții personale, după modelul lui Isus, spre asimilarea voinței lui Dumnezeu – îndemnul evangheliei din duminica trecută –, presupune discernământ, alegere, luptă, renunțare. Asta, pentru că adevărul, pe care ni-l revelează Dumnezeu, evanghelia, inclusiv adevărul despre noi înșine, este incompatibil cu minciuna, care ne dă iluzia unei existențe liniștite; valorile sădite și dorite în noi de Dumnezeu nu se negociază pentru a obține o seninătate închipuită; omul nou – ar spune sfântul Paul (cf. Col 3,9-10; 2Cor 5,17) – nu poate conviețui cu omul vechi în același trup. Postul Mare ne încurajează ca, în ciuda suferinței pe care ne-o provoacă renunțarea, să nu abandonăm lupta spirituală, disciplina interioară și exterioară, care îndepărtează din noi obstacolele ce ne despart sau ne țin departe de Dumnezeu și de aproapele. Evanghelia celei de-a treia duminici a Postului Mare ne încurajează în acest demers.

Gestul pe care îl înfăptuiește în templul din Ierusalim contrazice la prima vedere stilul cu care ne-a obișnuit Isus. De fapt, deocamdată nu poate fi vorba de obișnuință, pentru că ne aflăm abia la începutul Evangheliei după Ioan care, spre deosebire de celelalte evanghelii, nu povestește acest eveniment la sfârșitul activității publice a lui Isus, ca semn profetic al mântuirii care peste puțin timp va avea loc prin pătimire și înviere, ci alege să-l așeze la începutul vieții publice ca gest profetic prin care trebuie interpretată întreaga misiune a lui Isus. Atitudinea sa este un act premeditat, voit, nu o izbucnire necontrolată a mâniei împotriva unor oameni care au denaturat caracterul sacru al templului, lucru pe care l-au denunțat și profeții Vechiului Testament prin gesturi similare: Isaia (8,1-4), Ieremia (13,1-11) sau Ezechiel (24,15-24). Cunoscând Scripturile, iudeii nu se scandalizează atât de acțiunile lui Isus, înțelegând că ele fac referire la profeți – dacă ar fi văzut o simplă răzvrătire, ar fi chemat în ajutor gărzile templului sau chiar pe soldații romani din fortăreața Antonia, aflată chiar lângă templu, care abia așteptau să anihileze vreun agitator –, ci mai degrabă de autoritatea pe care el o revendica.

Totul se întâmplă în preajma sărbătorii Paștelui, mai precis, afirmă evanghelistul a „Paștelui iudeilor”. Aparent, fără importanță, această expresie sugerează deja că Isus are toate motivele să intervină întrucât evreii au falsificat sensul celei mai mari sărbători: Paștele, care înseamnă „trecere”, nu este al iudeilor, nu e „trecerea iudeilor”, ci este „Paștele Domnului” (Ex 12,11), adică trecerea lui Dumnezeu prin mijlocul comunității evreilor pentru a-i elibera din sclavie. Isus, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, își asumă același rol în „trecerea” sa prin această lume, pentru a ne elibera pe toți de păcat, care, în viziunea Evangheliei după Ioan, provine dintr-o credință și o înțelegere greșite a relației cu Dumnezeu. Modul de a se comporta al iudeilor în templu reflectă tocmai felul în care gândeau și credeau în Dumnezeu.

Chiar structura templului contravenea rostului său de loc care să medieze comuniunea dintre om și Dumnezeu. Spațiul templului era delimitat în mai multe zone în care aveau acces doar anumite persoane: curtea în care puteau intra păgânii, curtea care permitea accesul femeilor, curtea iudeilor, locurile rezervate preoților, sanctuarul în care doar marele preot putea intra o dată pe an. Isus a venit să dărâme toate aceste îngrădiri care limitau atât apropierea de Dumnezeu, cât și comuniunea dintre oameni; spune sfântul Paul: „el [Isus] este pacea noastră, cel care a făcut din două una și a dărâmat zidul despărțitor, desființând în trupul său ura” (Ef 2,14). Isus face acest lucru prin jertfa sa, anulând astfel nevoia de a mai fi aduse în templu jertfe de animale, care puteau fi procurate cel mai ușor chiar dinainte de a intra în templu.

Comerțul desfășurat în perimetrul templului, pe care Isus îl „deranjează”, oglindește și el felul mercantil în care iudeii se raportau la Dumnezeu. Isus a amintit în repetate rânduri că Dumnezeu este Tată, nu patron care să poate fi cumpărat în vreun fel, nici chiar prin rugăciune și liturgie, care nu pot fi instrumentalizate. Prezența în templu a animalelor, a banilor de schimb, a negustorilor profanează templul transformându-l într-un iarmaroc și pe Dumnezeu într-un idol. În centrul templului, în Sfânta Sfintelor se afla arca alianței care conținea „cele zece cuvinte” (pe care noi le cunoaștem cu denumirea de porunci), adică Cuvântul lui Dumnezeu adresat poporului ca semn de încredere. Negustoria dovedește însă că poporul desconsideră Cuvântul divin și răspunde cu lipsă de încredere și respect față de Dumnezeu pe care încearcă să-l mituiască.

Când propune iudeilor distrugerea templului, Isus nu se referă la întreg complexul templului (gr. hieros), ci în mod specific la centrul templului (gr. naos) cel care conținea „cele zece cuvinte”, pentru a le scoate la iveală, pentru a nu le lăsa sigilate acolo, ascunse, puse sub tăcere, ca să le dea libertate de a fi izvor de viață și înțelepciune adevărată, bazată pe sinceritate, onestitate, caritate, încredere, nu pe falsitate, câștig cu orice preț.

Templul, simbol al valorilor pe care se structurează o societate sau o comunitate, nu se reduce doar la cel cu caracter religios. Există „temple” la fel sau chiar mai periculoase decât cele religioase care au pretenția de a aduce omului prosperitate și fericire tocmai printr-un comerț care încalcă orice urmă de umanitate, temple care au pretenția de a fi dumnezeu. Aceste temple sunt imaginea inimii omului care le clădește, sunt templul omului pe care Isus vrea să-l purifice sădind în el adevăratele valori care să-l ducă la împlinirea ființei sale, de a fi asemenea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu pe care ni l-a revelat Isus, nu unul care să aducă moartea, ci să aibă puterea de a da viață. Ori acest lucru exclude orice formă de violență: folosind biciul, Isus denunță violența pe care el însuși o va suferi și de care a dorit să ne salveze, prin speranță.

Din Izvoarele Franciscane
FF 681: Francisc, omul lui Dumnezeu, simțindu-se un pelerin cu trupul său departe de Domnul, căuta să atingă cerul cu spiritul și, devenind concetățean al îngerilor, era separat de ei doar de peretele trupului. Sufletul său era însetat cu totul de Cristos și lui îi oferea în întregime atât trupul cât și sufletul.

Distribuie cu: