Loading...

Duminică, 24 iunie 2018, Nașterea sfântului Ioan Botezătorul – Anul B

 

Luca 1,57-66.80
Când s-a împlinit timpul pentru Elisabeta ca să nască, a născut un fiu. Vecinii și rudele ei au aflat că Domnul și-a arătat marea îndurare față de ea și se bucurau împreună cu ea.

În ziua a opta au venit pentru circumcizia copilului și voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui. Însă, intervenind, mama lui a spus: „Nu, ci se va numi Ioan”. Dar ei i-au zis: „Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta”. L-au întrebat deci prin semne pe tatăl lui cum ar vrea să fie numit. Cerând o tăbliță, a scris: „Ioan este numele lui”. Și toți s-au mirat. În aceeași clipă, i s-a deschis gura și i s-a dezlegat limba, iar el vorbea lăudându-l pe Dumnezeu. I-a cuprins frica pe toți vecinii și în tot ținutul muntos al Iudeii se povesteau toate aceste lucruri. Toți cei care le auzeau le păstrau în inima lor, spunând: „Ce va fi oare acest copil?” pentru că mâna Domnului era cu el.

Copilul creștea și se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.

 

Comentariu
Istoria lumii și a mântuirii, pentru cel care crede, nu constă într-o înșiruire de evenimente fără sens, produse întâmplător, ci își urmează cursul sub ochii lui Dumnezeu care o conduce la „împlinire”. Fie că judecăm ca bun sau rău, ceea ce se întâmplă își află până la urmă locul providențial pe care nimeni nu i-l bănuia. Nașterea lui Ioan Botezătorul – după cum am văzut cu altă ocazie, i s-ar potrivi mai bine supranumele de Mărturisitorul – confirmă că nimic nu este cazual în istorie: ceea ce Dumnezeu a promis se împlinește, la timpul și în felul misterios în care dorește Dumnezeu. Împlinirea timpului nu o privește doar pe Elisabeta căreia i-a venit timpul să nască, ci are în vedere întreg planul de mântuire al lui Dumnezeu, în care fiecare își desfășoară rolul său, cel mai important. Același lucru se va întâmpla și Mariei când „s-au împlinit” zilele ca să nască (Lc 2,7) și, la final, Isus va proclama pe cruce că „totul s-a împlinit” (In 19,30).

Așadar, nașterea lui Ioan, fiul lui Zaharia, inaugurează acest timp al împlinirii mântuirii, fiind considerat de toți drept un moment în care „Domnul și-a arătat marea îndurare față de ea”. De fapt, Dumnezeu își arată îndurarea nu doar față de Elisabeta, ci, prin ea, față de întreg neamul omenesc. De aceea bucuria nu-i aparține doar Elisabetei, ci tuturor. Însăși viața copilului care se naște este semnul acestei îndurări: evanghelistul creează scena numirii copilului pentru a sublinia misiunea specială pe care Dumnezeu i-o încredințează încă înainte de a se naște, când pruncul nenăscut tresare în sânul Elisabetei la întâlnirea lui Isus din lăuntrul Mariei. De altfel, în acest context, toate numele au o încărcătură simbolică și teologică.

Zaharia (ebr. Zekharyah), numele tatălui, înseamnă Dumnezeu și-a amintit. Nu pentru că ar fi uitat de poporul său, ci, așa cum ne-o demonstrează diferite fragmente din Vechiul Testament, poporul s-a îndepărtat prin faptele sale de Dumnezeu, trebuind să suporte astfel consecințele acțiunilor sale. Dumnezeu nu poate asista însă la autodistrugerea poporului său și intervine, amintindu-și de alianța, de legământul necondiționat cu el, prin care i-a promis iubire, fără să-i ceară nimic în schimb.

Elisabeta (ebr. Elisheba) înseamnă „Dumnezeu își împlinește jurământul” sau „Dumnezeu este bogăție”. Într-adevăr, prin nașterea lui Ioan se împlinește promisiunea îndelung așteptată de trimitere a unui salvator, precedată de venirea unui profet asemenea lui Ilie, care să-i pregătească și să-i vestească venirea (Mal 3,23).

Ioan (ebr. Johanan) înseamnă „Dumnezeu are milă”, „Dumnezeu își arată îndurarea”. În acest caz, în primul rând față de familia sa, încercată (după mentalitatea comună) de blestemul lui Dumnezeu pentru că nu avea copii. Iată însă că Dumnezeu poate transforma o nenorocire într-un motiv de bucurie. De altfel, așa se petrec lucrurile în istoria Providenței: binele răsare din răul cel mai grav, viața se naște din moarte, harul acoperă răutatea păcatului. De ce? Pentru că Dumnezeu este îndurător și dorește să-și manifeste mila în modul cel mai concret cu putință, prin oameni, prin istoria lor dramatică, aparent fără noimă. Copilul nu putea lua numele tatălui, pentru că el nu mai este semn al promisiunii, ci al împlinirii; prin el se întrerupe timpul făgăduinței, pentru a lăsa loc noutății, noii direcții a istoriei.

Care este sau trebuie să fie atitudinea omului în fața miracolelor pe care le înfăptuiește îndurarea lui Dumnezeu? Evanghelistul enumeră două: mirarea și lauda. Prima este reacția celor care văd din exterior lucrarea lui Dumnezeu, fără să o simtă ca personală. Lauda, în schimb, vine de pe buzele celor care au trăit, au simți în viața lor, greutatea misterului lui Dumnezeu. Zaharia rămăsese mut pentru că nu crezuse că împlinirea veștii celei bune mai putea avea loc în viața sa, dar când o simte realizată atunci vorbește „lăudându-l” pe Dumnezeu. Credința este în definitiv motivul laudei aduse lui Dumnezeu, încrederea că, în ciuda aparențelor, El nu stă cu mâinile în sân, ci, pe căi necunoscute nouă, ne conduce pe calea mântuirii.

Exemplul lui Ioan ne reamintește și nouă, creștinilor, că suntem destinați să fim fericiți pentru că avem o misiune numai a noastră în împărăția lui Dumnezeu care dorește, prin noi, să-i facă părtași pe toți oamenii de vestea cea bună a milostivirii sale.

 

Din Izvoarele franciscane
FF 583: Slujitorul și prietenul Celui Preaînalt, Francisc, a avut acest nume de la dumnezeiasca Providență, pentru ca prin noutatea și originalitatea sa să se răspândească mai ușor în toată lumea faima și misiunea sa. Mama lui îl numise Ioan, când s-a renăscut din apă și Duhul Sfânt și din fiu al mâniei devenise fiu al harului.

Oglindă a dreptății, femeia aceea avea în comportamentul său – ca să spunem așa – un semn vizibil al virtuții sale. Ea fusese părtașă, printr-un privilegiu, la o anumită asemănare cu sfânta Elisabeta, atât prin numele dat fiului, cât și prin spiritul profetic. Când vecinii și-au exprimat admirația pentru generozitatea sufletului și a integrității morale a lui Francisc, repeta: „Ce credeți că va deveni fiul meu? Să știți că prin meritele sale va deveni fiu al lui Dumnezeu”.

 

Distribuie cu: