Marcu 5,21-43
După ce Isus a trecut din nou cu barca pe țărmul celălalt, o mare mulțime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, și, văzându-l, a căzut la picioarele lui și l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetița mea e pe moarte. Vino și pune-ți mâinile peste ea ca să fie vindecată și să trăiască”. A plecat cu el.

O mare mulțime îl urma și îl îmbulzea. Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani și care suferise multe de la mulți medici și își cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus și venind din spate prin mulțime, i-a atins haina; căci își zicea: „De voi atinge chiar și numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit și a simțit în trup că a fost vindecată de boală. Isus și-a dat seama îndată că o putere ieșise din el și, întorcându-se către mulțime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?” Dar discipolii i-au zis: „Vezi că mulțimea te îmbulzește și tu spui «Cine m-a atins»?” Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică și tremurând, știind ce i se întâmplase, a venit și s-a aruncat în fața lui și i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: „Fiică, credința ta te-a mântuit; mergi în pace și fii vindecată de suferința ta!”

Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învățătorul?” Dar Isus, neținând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Și nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob și Ioan, fratele lui Iacob. Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare și pe cei care plângeau și boceau mult. Intrând, le-a spus: „De ce vă agitați și plângeți? Copila n-a murit, ci doarme”. Dar ei îl luau în râs. Însă el i-a dat pe toți afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei și pe cei care erau cu el și a intrat acolo unde era copila. Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiță, îți spun scoală-te!” Fetița s-a ridicat îndată și a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiți peste măsură. El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta și le-a spus să i se dea să mănânce.

Comentariu
După ce termină de povestit parabolele despre împărăția lui Dumnezeu (singurele parabole din această evanghelie), Isus exemplifică mesajul său prin trei minuni, semne. Primul semn, eliberarea unui om de spiritul rău (o legiune de demoni), repetă că scopul venirii lui Isus în lume (prima minune a lui Isus în Evanghelia după Marcu este tot o eliberare de diavol) și rodul împărăției lui Dumnezeu constă în înfrângerea oricărei forme de rău din această lume. Al doilea și al treilea semn, strâns legate împreună, sugerează că răul, care nu este altceva decât urmarea relațiilor rănite dintre om și Dumnezeu și dintre oameni, poate fi vindecat de Isus, dacă alergăm cu credință spre el. Drept urmare, deși în general evanghelistul este destul de scump la detalii, acum, în mod excepțional, ne istorisește admirabil două lungi povestiri care se întrepătrund și explică reciproc; numitorul lor comun sunt cele două personaje feminine vindecate/ridicate din suferința/moartea lor.

În prima relatare e vorba de o copilă care adoarme (Isus refuză să o numească moartă) la împlinirea vârstei de doisprezece ani, adică în momentul când, în urma unei ceremonii, o fiică devenea bat mițva, fiica legii (un fel de primire a sacramentului mirului pentru noi), fiind considerată pe deplin responsabilă de împlinirea legii și a tuturor datoriilor de membru al poporului ales; ea putea din acel de asemenea să se căsătorească, să devină soție și mamă. Numai că parcursul firesc al vieții acestei tinere, datorită unei boli, nu se spune despre ce boală este vorba, se oprește aici: boala/moartea îi întrerupe legătura cu Dumnezeu (nu mai devine fiică a legii) și cu oamenii (nu mai poate fi soție și mamă).

Același lucru se întâmplă și în cazul celei de-a doua femei pe care Isus o întâlnește: este bolnavă de doisprezece ani (un fel de boală ajunsă la maturitate, care distruge, omenește vorbind, iremediabil identitatea femeii) de o boală (după simptomatologie, comentatorii vorbesc de sângerări uterine) care o împiedica, din nou, să aibă un curs firesc al vieții: nu se putea apropia de cele sfinte din cauza curgerii sângelui (Legea interzicea acest lucru pentru că o considera impură din punct de vedere ritual [nu moral]), nu se putea apropia de soțul său pentru a fi soție, nu putea avea copii pentru a fi mamă.

Aceste două exemple simbolizează feminitatea/maternitatea sângerândă sau de-a dreptul moartă, incapabilă să dea viață, inaptă să aibă legături afective mature cu ceilalți care, dacă le-ar fi atins, conform Legii, ar fi devenit impuri la rândul lor. Împreună, ele creează un fel de portret al femeii, al omului în general, împiedicat să fie el însuși în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, din cauza răului care îl afectează. Evident, această situație dă naștere disperării și rușinii; nu e de mirare că femeia se jenează, se ascunde, evită să ceară vindecarea în mod direct lui Isus, să vorbească despre drama sa.

Isus însă, în afară de însănătoșire, îl interesează tocmai acest lucru: să vorbească, să atingă, adică să stabilească o legătură umană directă și sănătoasă cu cei pe care îi vindecă, tămăduindu-i în primul rând de rănile sufletești cauzate de imposibilitatea de a avea relații bune, sincere, cu Dumnezeu și cu oamenii. Isus nu se scandalizează de răul care îi afectează, nu se teme de judecata celorlalți care, l-a rândul lor, l-ar considera impur pentru că a atins morți sau oameni cu anumite boli care-i fac impuri. Isus face deosebire între simptom și răul care-l generează, între păcat și ce l-a determinat; știe că în spatele răului se află „tatăl minciunii”, falsa înțelepciune care-l face pe om să aleagă răul în locul binelui.

Evanghelistul notează că suferința femeii a fost mărită de falșii medici, iar în cazul fetei, Isus spune că apropiații familiei mint că fata este moartă. Isus revelează adevărul prin cuvântul și atingerea sa, prin credința în el. Isus îi spune femeii: „credința ta te-a salvat”, iar tatălui copilei: „crede numai” Credința în Isus dezvăluie minciuna din viața noastră, ne ajută să discernem consecințele răului de originea sa, ne de puterea de a opta pentru bine, cu responsabilitate. Nu întâmplător, după înfăptuirea vindecărilor, Isus îndeamnă: „mergi”, „dați-i să mănânce”. Credința, discernământul, vindecarea sunt doar începutul drumului care are nevoie de constanță, de perseverență, pentru a dobândi identitatea noastră reală, sănătoasă, de fiice și fii ai lui Dumnezeu, capabili, asemenea Lui, să dăm roade de iubire, să dăruim viață, să fim mame, tați, pentru cei din jurul nostru.

Din Izvoarele Franciscane
FF 70: Nimic altceva nu trebuie să dorim, nimic altceva să ne placă și să ne îmbucure, decât numai Dumnezeu, care este cel mai mare bine, orice bine, tot binele, adevăratul și supremul bine, pentru că el singur este bun, credincios, blând, generos, el singur este sfânt, drept, adevărat și drept, el singur este binevoitor, nevinovat, curat, de la care și pentru care și în care există iertarea, tot harul, toată mărirea tuturor celor care fac pocăință, a tuturor celor drepți, a tuturor celor fericiți care se bucură în ceruri.

Distribuie cu: