Loading...

Duminică, 22 iulie 2018, a XVI-a din Timpul de peste an – Anul B

 

Marcu 6,30-34
Apostolii s-au adunat la Isus și i-au povestit toate câte au făcut și ce au învățat. Atunci el le-a spus: „Veniți voi singuri, într-un loc retras, și odihniți-vă puțin”; pentru că mulți veneau și plecau și nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc retras, ei singuri.

Mulți i-au văzut plecând și și-au dat seama. Au alergat, deci, pe jos, din toate cetățile, și au ajuns înaintea lor acolo. Coborând, [Isus] a văzut o mare mulțime și i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor și a început să-i învețe multe. 

 

Comentariu
Într-una dintre rugăciunile din Liturgia Orelor îi cerem lui Dumnezeu să inspire faptele noastre și să ne ajute să le realizăm astfel încât El să fie „începutul și înfăptuitorul tuturor lucrărilor noastre”, adică El să fie originea și scopul a tot ceea ce întreprindem. Această dorință, care se referă la fiecare faptă a noastră, face trimitere în special la misiunea de a vesti evanghelia, misiune pe care nu o putem îndeplini decât pornind, întorcându-ne și fiind împreună cu Isus mereu. Evanghelia duminicii a șaisprezecea continuă, după o paranteză în care evanghelistul povestește moartea lui Ioan Botezătorul, să ne vorbească despre misiunea ucenicilor trimiși de Isus să răspândească lucrarea sa împotriva răului. Evanghelistul îi numește pe cei doisprezece „apostoli”, adică „trimiși”. E singura dată în Evanghelia după Marcu când ei sunt numiți astfel, semn că acest fapt este distinctiv pentru identitatea lor.

Ce presupune însă a fi „trimis”, apostol? Ce anume face din ei apostoli? Textul evanghelic ne face să înțelegem că a fi apostol, nu înseamnă doar a pleca de lângă Isus, ci și a se „aduna împreună în jurul lui Isus”. E interesant că evanghelistul nu notează că ucenicii s-au întors – după cum ne fac să înțelegem unele traduceri –, ci că s-au adunat împreună la Isus. A fi împreună cu Isus nu le oprește munca de apostoli, de trimiși, ea continuă, dar, subliniază evanghelistul, ucenicii sunt apostoli numai în măsura în care se află alături de Isus, doar dacă își iau energia și autoritatea predicării de la Isus. Legătura cu Isus îl face conștient pe apostol că nu are ce împărtăși altora dacă nu primește el mai întâi (după cum reiese ulterior și din miracolul distribuirii pâinilor, care continuă acest fragment).

Al doilea aspect pe care îl notăm în întâlnirea apostolilor cu Isus este faptul că ei „povestesc” ceea ce „au făcut și au învățat”. De ce era nevoie să „povestească”? Oare Isus nu știa ce s-a petrecut în timpul misiunii lor? Evident, nu acesta era motivul. În cultura iudaică în special, dar e un fapt universal, povestirea îl face pe om să-și dea seama de semnificația propriilor acțiuni și trăiri, să înțeleagă motivațiile profunde, punându-se în relație cu cel căruia îi povestește. Povestind, ucenicii își confruntă experiența lor de misiune cu Isus, cu ceea ce aștepta de la ei, cerând într-un fel aprobarea sau dezaprobarea. De altfel, observăm că Isus nici nu-i laudă, nici nu le reproșează ceva, dar îi îndeamnă să se însingureze puțin și să se odihnească. Unii exegeți văd în acest îndemn un fel de reproș al lui Isus ca ucenicii să nu se lase îmbătați de „succesul” misiunii lor (ceea ce nu s-a întâmplat la Nazaret). În Evanghelia după Luca Isus le spune direct ucenicilor: „nu vă bucurați pentru că vi se supun duhurile, ci bucurați-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Lc 10,20).

Ucenicul nu trebuie să-și evalueze calitatea misiunii în funcție de „succes”, ci în funcție de comuniunea cu Isus. Mai ales în momentele când era aclamat de mulțime, Isus se retrăgea întotdeauna pentru a fi în rugăciune, în comuniune cu Tatăl a cărui voință o împlinește. Același lucru trebuie să-l facă și apostolul: să nu uite că eventualul succes nu i se datorează și că nu acesta e scopul misiunii sale, ci aducerea tuturor, nu către sine, ci spre comuniunea cu Isus care realizează împărăția lui Dumnezeu. Singurătatea aceasta fraternă – ucenicii se retrag împreună, nu fiecare pe cont propriu – creează mediul în care se edifică împărăția lui Dumnezeu mai întâi în mijlocul lor, numai în felul acesta putând să dea mărturie și altora, pornind de la ei înșiși. Că nu apostolii sunt cheia misiunii reiese și din îndemnul de a se odihni, care nu se referă la doar la repaosul fizic; în Sfânta Scriptură, odihna, repaosul sunt semnul libertății, mai ales al libertății interioare, prin care se combate sentimentul omnipotenței și al eficientismului. Dumnezeu însuși s-a odihnit după crearea lumii, adică El însuși este liber de propria atotputernicie.

Un fapt rămâne cert, fie datorită lui Isus, fie misiunii ucenicilor săi, lumea aleargă la Isus pentru că este înfometată în primul rând de cuvântul, de învățătura sa, iar Isus privește mulțimea cu compasiune, cu milă. Sentimentul acesta de afecțiune profundă față de cineva, specific mamei față de copilul pe care l-a purtat în sânul său, ne dezvăluie atașamentul pe care îl are Dumnezeu față de om, solidaritatea pe care o arată prin întruparea lui Isus care cunoaște visceral tot ceea ce ne este specific omenesc (fără a cunoaște păcatul, ci numai consecințele sale). Întreaga viață și misiune a lui Isus s-a desfășurat fiind însuflețit de acest sentiment profund. Privită din această optică, la fel trebuie să aibă loc și misiunea apostolilor, a fiecărui creștin: să trăiască și să povestească, să învețe pe oameni milostivirea lui Dumnezeu.

E semnificativ că mulțimea îl caută pe Isus și pe ucenicii săi tocmai în „locul retras”, semn că în singurătatea fraternă a rugăciunii, a contemplației înșiși ucenicii pot face cunoștință, pot simți milostivirea lui Dumnezeu. Ca să întărească acest mesaj, evanghelistul Luca spune că locul retras se numește Betsaida, în traducere, „casa milostivirii” (Lc 9,10).

Acesta e modelul de urmat al fiecărui creștin chemat prin botez să fie apostol, trimis al lui Isus în mijlocul lumii să dea mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu, manifestată în Isus, pe care a simțit-o în singurătatea cu el, în rugăciune, liber de gândul că prin puterile sale va avea succes. Reușita adevărată este comuniunea în jurul lui Isus, este asimilarea înțelepciunii crucii, singura care ne duce la înviere.

 

Din Izvoarele Franciscane
FF 479: Dorind să dedice doar lui Dumnezeu și să să preocupe numai de purificarea sufletului de praful lumii care eventual s-a prins de el în timpul cât a stat cu oamenii, fericitul Francisc s-a retras într-o zi într-un loc retras și liniștit, îndepărtându-se de mulțimile care alergau în fiecare zi cu devoțiune către el pentru a-l asculta și a-l vedea. Se obișnuise să-și împartă și să-și petreacă timpul care îi era îngăduit ca să dobândească harul, după cum i se părea mai potrivit, o parte pentru binele aproapelui, o alta o păstra pentru binecuvântata singurătate a contemplării. A luat cu el puțini confrați, dintre cei mai apropiați ca să-l apere de vizitele și deranjul oamenilor și să fie păzitori credincioși plini de iubire ai liniștii sale. A rămas în singurătate pentru un anumit timp și, atingând o extraordinară unire cu Dumnezeu prin rugăciunea adâncă și contemplarea frecventă, dorea cu ardoarea să știe ce anume din și în el putea fi mai plăcut veșnicului Rege.

Distribuie cu: