Ioan 6,1-15
După acestea, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. Îl urma o mulțime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. Isus s-a urcat pe munte și s-a așezat acolo împreună cu discipolii lui. Iar Paștele, sărbătoarea iudeilor, era aproape.

Ridicându-și ochii și văzând că o mulțime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceștia să mănânce?” Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare; de fapt, el știa ce avea de gând să facă. Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucățică”. Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Însă ce sunt acestea pentru atâția?” Isus a zis: „Faceți-i pe oameni să se așeze!” În locul acela era multă iarbă. Așadar, s-au așezat bărbații, în număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile și, mulțumind, le-a dat celor așezați; la fel și din pești, cât a voit fiecare.

Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic”. Așadar, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu bucăți care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz.

Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. Așadar, cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

Comentariu
Liturgia Cuvântului, în timpul verii, i-a „vacanță” de la lectura continuă a Evangheliei după Marcu și ne invită să reflectăm vreme de cinci săptămâni asupra așa-numitei Cateheze euharistice din Evanghelia după Ioan, având în vedere că această evanghelie nu povestește, așa cum fac sinopticii, episodul în care Isus a instituit Euharistia la cina cea de taină. Într-adevăr capitolul 6 poate fi considerat o cateheză în urma căreia ucenicii ajung la convingerea că „cine mănâncă din această pâine va trăi în veci” (6,58) și că Isus este „Sfântul lui Dumnezeu” (6,69) care ni se dă nouă ca pâine.

Ca orice bun catehet, evanghelistul povestește mai întâi un „semn” înfăptuit de Isus, care dă naștere la tot felul de „reacții”, atitudini, discuții, pentru ca în final să se poată ajunge la alegeri determinante pentru viață: „La cine să mergem, Doamne, numai tu ai cuvintele vieții veșnice” (6,68). Trebuie să observăm înainte de toate că semnul lui Isus nu e o simplă minune sau că minunea adevărată despre care ne vorbește evanghelistul nu este nicidecum „înmulțirea pâinilor”, așa cum (eronat) stabilesc majoritatea „titlurilor” date de edițiile imprimate sau on-line acestui fragment biblic; nu spune nicăieri că Isus ar fi „înmulțit” pâinile, ci doar că cinci mii de bărbați, fără a socoti femeile și copiii, au mâncat până ce „s-au săturat” din cele cinci pâini și din cei doi pești.

Că mesajul este altul decât că Isus „poate” să facă orice minuni dorește, ne putem da seama din nenumărate simboluri pascale cu care este presărată această cateheză. Chiar la început evanghelistul notează că Isus „a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii” (care era de fapt un lac). Însă în capitolul anterior Isus se afla la Ierusalim unde l-a vindecat pe omul aflat pe targă de treizeci și opt de ani la piscina Betsaida (acum câțiva ani descoperită de arheologi la Ierusalim). Ori de la Ierusalim până în orice parte a lacului Galileii sunt cel puțin 125 de km. Trimiterea evanghelistului este fără îndoială la evenimentul pascal al trecerii Mării Roșii în urma căruia poporul ales este eliberat din sclavia egipteană. Apoi, ce sens are ca Isus, urmat de mulțimi, să se urce imediat pe munte? Această urcare amintește însă de Moise care de nenumărate ori s-a urcat și a coborât de munte pentru a transmite poporului cuvintele lui Dumnezeu. Ca să fie clar contextul pascal, evanghelistul că „Paștele, sărbătoarea iudeilor, era aproape”; în mod normal, toți ar trebui se se îndrepte spre Ierusalim; în schimb, toți se duc spre Isus care este noul miel pascal care se oferă tuturor pentru a-i elibera și a forma noul popor al lui Dumnezeu.

Așadar, toate aceste imagini ne conduc atenția către semnificația profundă a „semnului” făcut de Isus. El este cel care sesizează („ridică ochii” și „vede”, v.5) nevoia de hrană a oamenilor care îl urmează și știe că foamea lor poate fi potolită prin mijloace diferite de cele pe care ni le propune „bunul simț” sau simțul comun, expus în acest caz de ucenicul Filip: a cumpăra; pentru Isus omul nu-și potolește foamea cumpărând pâine. Ucenicul Andrei face un pas mai înainte, dar este neîncrezător că cinci pâini și doi pești ar putea sătura atâta lume. Isus însă tocmai de aici pornește: de la puținul care este oferit de cineva nesemnificativ, „un băiețel” apărut de nicăieri, pe care nimeni nu pune preț. Copilașul acesta pierdut printre rândurile povestirii este simbolul Bisericii chemată să încredințeze puținul său în mâinile lui Cristos ca el să hrănească întreaga umanitate. Aici e de fapt soluția înaintată de Isus: nu cumpărarea, ci dăruirea.

Motivele? În primul rând, pentru că relația bazată pe vânzare/cumpărare desconsideră adevărul că tot ceea ce am primit este darul lui Dumnezeu. În al doilea rând, că însăși legătura de iubire dintre Dumnezeu și om se clădește pe principiul dăruirii necondiționate. De altfel, o iubire condiționată de un anumit schimb nu poate fi numită iubire. În al treilea rând, negoțul pentru a alina foamea cuiva duce la înjosirea și înrobirea celuilalt. Drept urmare Isus ne propune ca remediu pentru a îndepărta foamea de orice fel din lumea noastră împărtășirea din puținul pe care l-am primit de la Dumnezeu, puțin care, prin mâinile sale, poate aduce alinare tuturor celor înfometați.

Dăruirea, împărtășirea oferite cu inimă deschisă îl conduce pe om către libertate. Isus le cere tuturor să se așeze, mai precis să se întindă – spun exegeții – așa cum stăpânii se așezau ca să fie serviți de slujitorii lor. Isus dorește să-și împlinească misiunea pentru care s-a născut, aceea de a fi slujitor și neagă în final regalitatea pe care vor să i-o impună oamenii care preferă să fie sclavi unui rege, numai să aibă de mâncare, în loc să fie liberi să împărtășească din puținul avut. Aceasta e de fapt trecerea pe care o dorește Isus de la cel care îl urmează și vrea să trăiască misterul pascal al euharistiei: de la păcat la har, de la modul de a trăi bazat pe interes la a iubi dezinteresat, de la pretenția de a primi la dreptul de a oferi, de la condiția de sclav al succesului la cea de slujitor liber al crucii și al învierii.

Din Izvoarele Franciscane
FF 686: „Când slujitorul lui Dumnezeu este vizitat în rugăciune de Domnul printr-o mângâiere, înainte de a încheia, trebuie să ridice ochii spre cer și să-i spună Domnului cu mâinile deschise: «Tu, Doamne, mi-ai trimis din cer, mie nevrednicului păcătos, această dulce mângâiere; ți-o înapoiez ca tu să o păstrezi pentru că eu sunt un hoț al comorii tale. Doamne ia-mi binele tău din această lume și păstrează-mi-l pentru cea viitoare»”.

Distribuie cu: