Matei 15,21-28
Ieșind de acolo, Isus s-a retras în părțile Tirului şi Sidonului şi, iată, o femeie canaaneană a ieșit din ținuturile acelea şi a strigat: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită cumplit de diavol!” Dar el nu i-a răspuns niciun cuvânt. Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!” El, răspunzând, a zis: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: „Doamne, ajută-mă!” El a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Dar ea i-a spus: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” Atunci Isus, răspunzând, i-a spus: „O, femeie, mare este credința ta! Să fie cum vrei tu!” Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată.

Comentariu
Din cauza îndârjirii fariseilor și cărturarilor, Isus se retrage într-un loc singuratic, pentru a se ruga, iar verbul care descrie retragerea este anechōrēsen, a cărui asonanță ne amintește de anahoreți și de modul lor de a trăi. Regiunea în care se retrage Isus face parte din ținutul Tirului și al Sidonului, la Nord Est de Galileea, în actualul Liban. Pe atunci, zona era de cultură elenă, dar de origine siro-feniciană, așa cum era și femeia care îi cere ajutor lui Isus. Este interesant că Isus nu răspunde imediat nevoii acestei femei păgâne. De ce? Deoarece nu vrea să fie confundat cu vreun mag păgân, la care se putea apela pentru a acționa prin magiile lor în favoarea vreunei nevoințe umane. Dar mai mult decât atât, Isus vrea să îi ajute pe conaționalii săi evrei și pe toți cei care cred în el să se deschidă către națiuni (Mt 28,30), după modelul profeților. Acesta este și scopul dialogului cu femeia canaaneană care, pe de o parte, evidențiază posibilitatea păgânilor de a adera la credința în Isus, pe de altă parte, reprezintă dificultatea iudeilor de a se deschide către credință și către păgâni. De unde vine această dificultate? Din percepția lor eronată despre Isus, așa cum îi reproșează colegii din Sinedriu lui Nicodim: „Nu cumva ești şi tu din Galileea? Studiază şi vezi că niciun profet nu s-a ridicat din Galileea!” (In 7,52).

Ei bine, tocmai acest profet din Nazaret, de unde, după părerea lui Natanael, nu poate veni nimic bun (In 1,46), intră în dialog cu femeia canaaneană care îi iese în întâmpinare și i se adresează astfel: „ai milă de mine, Doamne, fiul lui David!” (Mt 15,22). Femeia canaaneană aflase de undeva că Isus este Kurios, adică Domn, și mai aflase că este fiul lui David, adică este Mesia. Cu speranța că Isus îi va veni în ajutor cu puterea sa mesianică, îi cere să aibă milă de ea și să o salveze pe fiica ei de posesia demonică, însă Isus nu îi răspunde, ca și cum nu ar fi auzit cererea ei.

În această situație, discipolii reacționează astfel: „Trimite-o, pentru că strigă în urma noastră!” (Mt 15,23). Probabil discipolii au înțeles retragerea lui Isus în teritoriul păgân ca o dorință de a sta liniștit, pentru a se ruga, deci nu s-ar fi cuvenit ca o femeie păgână să îl deranjeze pe Isus, mai ales pentru că nu avea nicio obligație față de ea, întrucât nu făcea parte din membrii poporului ales. Așadar, discipolii îi cer lui Isus să o trimită, adică să o repudieze, act echivalent cu refuzul de a încheia o alianță cu persoane străine.

Prin această atitudine, discipolii nu înțeleg necesitatea femeii care suferea pentru fiica ei, nu înțeleg nici credința ei profundă, manifestată prin adresarea către Isus cu apelativul de Domn și Mesia, calități divine, prin care ar fi putut să o elibereze pe fiica ei de posesie. Comportamentul discipolilor intră în categoria celor care refuză orice dialog cu persoanele care nu fac parte din poporul ales. În plus, ei aveau nevoie să se odihnească împreună cu Isus, în locul unde s-au retras. Prin răspunsul său adresat discipolilor, Isus dă dovadă că misiunea sa reprezintă împlinirea misiunii poporului ales, aceea de a răspândi credința într-un singur Dumnezeu la toate popoarele. Femeia canaaneană nu cunoștea acest context mesianic, ea vedea doar durerea pentru fiica ei care era stăpânită de un diavol. Inima ei de mamă, sfâșiată de durere, o determină să se prosterneze înaintea lui Isus și să îi spună: „Doamne, ajută-mă!” (Mt 15,25). Femeia dă dovadă de o atitudine religioasă care îmbină cuvintele cu gesturi adecvate: îl numește Domn pe Isus și se prosternă înaintea lui, ceea ce este echivalent cu recunoașterea divinității, de la care poate veni ajutorul cerut. Cu toate acestea, deocamdată răspunsul lui Isus nu este după așteptări: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căței” (Mt 15,26).

Dacă pe noi ne poate mira acest răspuns al lui Isus, pe femeie nu o impresionează, căci în timpul acela distincția dintre copii și căței era cunoscută ca o deosebire între iudei și păgâni (Strack-Billerbeck, I, 724). Așadar, femeia recunoaște această etichetă culturală și, cu umilință, o acceptă, însă nu renunță la cererea ei de mamă, în favoarea fiicei bolnave. Prin umilință și tărie de caracter, femeia nu renunță, deși poate nu înțelege atitudinea lui Isus și nici pe cea a discipolilor.

Dacă Isus nu răspunde imediat la cererea femeii, înseamnă că voia să o scoată din mentalul păgân care vedea în divinitate izvorul minunilor săvârșite prin magie. Ajutând-o să depășească această mentalitate, Isus smulge din inima femeii credința în Domnul și Mesia, pentru a o transforma într-un exemplu pentru păgânii de pretutindeni, cărora le indică atitudinea ei: „O, femeie, mare este credința ta; să se facă după cum dorești!” (Mt 15,28).

*

Distribuie cu: