Ioan 12,20-33
Printre cei care au urcat să se prosterneze de sărbători erau unii greci. Aceștia s-au apropiat de Filip, cel care era din Betsaida Galileii, și l-au rugat: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Amin, amin vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine își iubește viața o va pierde; cine își urăște viața în lumea aceasta o păstrează pentru viața veșnică. Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi și cel care mă slujește. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat și ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!”. Atunci a venit o voce din cer: „L-am glorificat și iarăși îl voi glorifica”. Mulțimea care stătea acolo și care auzise spunea că a fost un tunet; alții ziceau: „Un înger i-a vorbit”. Isus a răspuns: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine”. Spunea aceasta arătând de ce moarte avea să moară.

Comentariu
Isus se afla la ultima sărbătoare a Paștelui la Ierusalim, unde s-au dus și niște greci pentru a se prosterna. Deși sunt greci, au mers la Ierusalim ca pelerini, cu scopuri religioase, nu ca simpli turiști, iar scopul este descris de propoziția finală sau de scop: „ca să se prosterneze” (In 12,20). A se prosterna la templu, de sărbătoarea Paștelui, înseamnă a-l recunoaște pe Dumnezeu Tatăl care a trecut prin tabăra evreilor în Egipt, când au celebrat primul Paște (Ex 12,1-14), atitudine devenită normă pentru toate generațiile (Ex 12,16-17).

Probabil că în momentul în care grecii s-au dus la Ierusalim nu îl recunoșteau încă pe Dumnezeu în Isus, cu toate acestea ei doresc să îl vadă, de unde se deduce că auziseră despre El. Deoarece erau greci, nu aveau dreptul să intre în zona templului unde intrau doar evreii, ci se aflau în partea destinată străinilor, unde se aflau și Filip și Andrei, singurii dintre cei doisprezece care aveau nume grecești: Filip înseamnă „iubitor de cai”, iar Andrei (andray) înseamnă „bărbat al Domnului”. Ambii erau din Betsaida (In 1,44), oraș în care se vorbea și limba greacă. Filip și Andrei se aflau în curtea străinilor, probabil pentru a vorbi cu cei de limbă greacă, spre a-i conduce pe calea adevărului.

Filip nu îndrăznește să meargă singur la Isus, pentru a-i prezenta cererea grecilor, ci merge la Andrei. E frumos să vedem această colaborare între doi dintre primii discipoli ai lui Isus și interesul lor pentru niște străini! L-au văzut grecii pe Isus sau nu l-au văzut? Probabil că nu după cum și-ar fi dorit, ci l-au văzut peste așteptările lor, în credință, meditând asupra răspunsului lui Isus: „Acum a sosit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). Glorificarea despre care vorbește Isus se referă la înălțarea lui pe Cruce, pe care avea să moară, asemenea bobului de grâu căzut în pământ. Grecii care doreau să îl vadă pe Isus sunt invitați să privească spre Cruce, dacă vor să își îndeplinească până la capăt misiunea cu care au mers la Ierusalim, aceea de a se prosterna, în semn de recunoaștere a divinității. A-l vedea pe Fiul Omului glorificat, înseamnă a fi cu El oriunde este El și după modul în care este El. Este vorba despre o invitație la a fi în comuniune cu Isus, așa cum El este în comuniune cu Tatăl. Experiența morții este înspăimântătoare, însă, știind că Isus a trecut primul prin această experiență, ne dă curaj să întâmpinăm morțile noastre zilnice cu speranța învierii. Însă, pentru a ajunge la acel moment glorios, slujirea trebuie să înceapă de pe acest moment, fără a aștepta momentul morții.

Dar pentru ca să nu ne facem iluzii, Isus ne revelează și partea dificilă a glorificării (In 12,27-28). Sufletul lui Isus s-a tulburat. O tulburare asemănătoare, dar mai puternică, a mai simțit Isus din cauza trădării lui Iuda (In 13,21). Modalitatea cu care Isus abordează propria tulburare devine un îndreptar pentru noi, când trecem prin situații asemănătoare. Cine acceptă propria tulburare, după exemplul lui Isus, trece prin ea și devine mai matur, căci o acceptă și vede în ea un scop, adică îi descoperă sensul și va spune împreună cu Isus: „Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!” (In 12,27-28).

Vocea Tatălui îi confirmă lui Isus că tulburarea lui are un sens, deoarece duce la împlinire o misiune. Este aceeași voce și, de fiecare dată, este pentru noi, nu pentru Isus, căci Isus avea încredere totală în Tatăl. Suntem noi care, din cauza tulburării lui Isus, putem cădea în descurajare, deoarece intră în acțiune alte forțe, iar noi nu mai recunoaștem originea vocii. Da, noi avem nevoie să fim întăriți în credința că Isus, glorificat prin înălțarea pe Cruce, este Fiul Omului, căruia Tatăl îi dă puterea de a-i atrage la sine pe toți credincioșii. Isus, înălțat pe Cruce, ne atrage la sine, învingându-l pe cel rău. Este același ispititor care a înșelat-o pe Eva (Gen 3) și a încercat să îl devieze și pe Isus de la împlinirea voinței Tatălui, pe când era în deșert (Mc 1,12-13). Acest ispititor este judecat și aruncat afară, pentru ca noi să îi putem sluji lui Isus cu curaj.

*

Distribuie cu: