Ioan 4,5-42
Isus a venit într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif. Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de călătorie, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”. Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde deci ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”. I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” El i-a zis: „Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici!” Femeia a răspuns şi i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», pentru că ai avut cinci bărbaţi, şi cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privinţa asta ai spus adevărul”. Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu eşti profet. Părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore”. Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – şi acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore”. Femeia i-a zis: „Ştiu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăţa toate”. Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Şi se mirau că vorbeşte cu o femeie, dar nimeni nu i-a zis: „Ce cauţi?” sau: „De ce vorbeşti cu ea?” Atunci, femeia şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate şi le-a spus oamenilor: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?” Ei au ieşit din cetate şi au venit la el. Între timp, discipolii îl rugau: „Rabbi, mănâncă!” Dar el le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi”. Aşadar, discipolii ziceau unii către alţii: „Oare i-a adus cineva de mâncare?” Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui. Nu spuneţi voi: «Mai sunt încă patru luni şi vine secerişul»? Iată, eu vă spun, ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş! Deja secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu aţi trudit. Alţii au trudit, iar voi aţi intrat peste truda lor”. Mulţi dintre samaritenii cetăţii aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. Aşadar, când au venit la el, samaritenii i-au cerut să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

Comentariu
Fântâna este un loc al întâlnirii „celor însetați”. Ea ne oferă în mod gratuit apa, fără de care nu putem trăi. De altfel, toate elementele esențiale de care atârnă viața noastră ne sunt dăruite fără a ni se cere nimic în schimb, așa încât, încă de la zămislirea noastră, suntem introduși într-un spațiu al gratuității pure, al darurilor necondiționate, al iubirii nemeritate.

În fragmentul evangheliei de astăzi, evanghelistul Ioan preia din realitatea cotidiană un fapt obișnuit – întâlnirea lui Isus cu o femeie samariteană la fântâna lui Iacob -, pe care îl interpretează teologic. În felul acesta, face dintr-o întâmplare absolut normală un eveniment de credință, în cazul de față, a manifestării iubirii lui Dumnezeu față de oameni, indiferent de rasă, sex, religie, națiune sau cultură (femeia samariteană este păgână), pentru că toți oamenii sunt fiii și fiicele lui Dumnezeu.

Viața veșnică, va spune Isus, este „să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (In 17,3). Astfel, misiunea asumată de Fiul lui Dumnezeu întrupat în lume, este să ni-l facă cunoscut pe adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru lume, Dumnezeu rămâne un străin, un necunoscut: „Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut” (In 1,10). Până și Ioan Botezătorul recunoaște că nu-l cunoștea: „Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel” (In 1,31). Ei bine, în ciuda acestei ignoranțe a lumii – care se va transforma în timpul pătimirii și morții Mântuitorului în refuz, dispreț, batjocură și condamnare la moarte -, Dumnezeu nu renunță la „opera sa” (Ef 2,10), pentru că o iubește cu o iubire veșnică și dorește să o atragă la sine cu bunătate (Ier 31,3).  

Evanghelistul Ioan este un martor. Văzând modul în care Dumnezeu se descoperă oamenilor în Isus Cristos („cine mă vede îl vede pe cel care m-a trimis”, In 12,45), și crezând în el, înțelege că Dumnezeu este Iubire (1In 4,8). Fiind Iubire el nu se poate comporta decât ca un tată iubitor și ca un mire îndrăgostit. Ioan preia această imagine de Dumnezeu din Vechiul Testament, mai precis, din Cartea profetului Osea și din cartea Cântarea Cântărilor. Dumnezeu îl caută pe om, așa cum un îndrăgostit își caută iubita; mai mult, „cerșește” iubirea propriei sale creaturi: „Dă-mi să beau!”.

Nu întâmplător, cuvântul central al evangheliei de astăzi este „apă”, rostit atât de Isus cât și de femeia samariteană. Apa este aici imaginea iubirii. Este exact acea iubire despre care vorbește și psalmistul: „Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,2).

Isus este Dumnezeu iar femeia samariteană reprezintă omenirea însetată de Dumnezeul adevărat pe care însă nu-l cunoaște, și necunoscându-l, pentru că nu l-a întâlnit, caută iubirea, „apa vie”, acolo unde nu o poate găsi (nu este soția nici unuia dintre bărbații pe care i-a cunoscut). Așa se întâmplă atunci când nu gustăm sau când nu ne bucurăm niciodată de adevărata iubire: ne mulțumim cu ceea ce avem, uitând că în orice moment Dumnezeu „cerșește” la ușa inimii noastre o atenție, o privire, un gest de bunăvoință. „Îndrăgostitul” nu forțează niciodată intrarea inimii, ci așteaptă deschiderea ei: „eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).

Fântâna care conține apa (iubirea) este locul întâlnirii dintre Dumnezeu și om.

În ciuda a ceea ce am fost învățați, cum că noi trebuie să-i cerem lui Dumnezeu iubirea sa, iată că lucrurile nu stau tocmai așa. Dumnezeu ne cere „Dă-mi să beau!”; „Dă-mi iubirea ta!”; „Dă-mi dorința ta după adevărata viață!”. El are nevoie de libertatea noastră pentru a intra cu noi într-o relație de iubire și nu de supunere rece, formală, „fără inimă”. Isus le va spune iudeilor care-l resping: „Nu aveţi iubirea lui Dumnezeu în voi” (In 5,42).

Căutând adevărata iubire, dorind-o din tot sufletul, cerând-o în rugăciune, chiar și atunci când aparent nu mai există nici o speranță ca să o găsim, este imposibil ca la un moment dat să nu „dăm peste Dumnezeu” care „se odihnește la fântână”, și care văzându-ne, ne va spune și nouă, cum i-a spus samaritenei „tot ce am făcut”, și nu pentru a ne judeca sau condamna, ci pentru a ne dărui „apa vie”, iubirea sa.

În urma unei astfel de întâlniri cu Dumnezeu, viața se schimbă, capătă un alt sens, pentru că este atinsă de iubire, singurul „izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (In 4,14).

Din Izvoarele franciscane
FF 263: „Lăudat să fii, Domnul meu, prin sora Apă, care este foarte de folositoare şi umilă şi preţioasă şi curată”.

Distribuie cu: