Matei 17,1-9
După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus! Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos şi iată că un glas din nor spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” Auzind, discipolii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!”

Comentariu
Fragmentul evangheliei acestei duminici începe cu expresia „după șase zile”. Dar ce se întâmplase înainte cu șase zile? Simon Petru afirmase că Isus este Cristos, după care imediat îl aude pe Învățător vorbind despre patima, moartea și învierea sa. În fața acestui „scenariu”, Petru se simte îndreptățit să-l ia deoparte pe Isus și să-l certe (cf. Mt 16,22). Dar, Isus, foarte determinat – așa cum l-am întâlnit și în evanghelia duminicii trecute când combate cu Cel Rău în pustiu -, îl înfruntă pe Petru – devenit între timp „avocatul diavolului” -, și-i poruncește să „meargă în urma sa”.

Ce s-a întâmplat de fapt?

Isus le spune ucenicilor săi că viața sa va fi dăruită la Ierusalim. Pentru o anumită mentalitate, o astfel de viață nu poate fi considerată un succes. Propunerea pe care Cel Rău i-o făcuse lui Isus în pustiu era alta: hrană, putere, celebritate. Astfel, conform Celui Rău, omul realizat este omul sătul, puternic și celebru.

Petru are în minte ceva asemănător cu privire la omul realizat. Ori, Isus respinge cu vehemență o astfel de concepție. Pentru Isus omul împlinit este cel care-și dăruiește viața, slujindu-i pe ceilalți cu smerenie. Doar cine trăiește astfel îl oglindește pe Dumnezeu, iar Dumnezeu îți află „toată mulțumirea în el”.

Pentru a accepta o astfel de perspectivă a vieții, este necesară o schimbare, o metamorfoză, o transformare, iar asta nu poate avea loc dacă nu „urcăm cu Isus pe munte”, asemenea celor trei ucenici, pe care îi vom mai întâlni și în locul numit Ghetsemani (cf. Mt 26,37).

Muntele este aici imaginea locului întâlnirii omului cu Dumnezeu. Pe munte, departe de mentalitatea dominantă a lumii, ucenicii îl pot „vedea” pe Isus altfel de cum le apare în viața de fiecare zi; îl descoperă „transformat”, adică în adevărata sa identitate, așa cum îl vede Dumnezeu însuși: Fiul cel iubit, în care își află mulţumirea. Ei au nevoie de această experiență revigorantă întrucât, nu peste mult timp, vor avea de înfruntat șocul groaznic al răstignirii și morții Învățătorului lor, când chipul său va fi mai desfigurat decât cel al unui om şi faţa lui, decât a fiilor oamenilor (cf. Is 52,14).

Așadar, schimbarea la față a lui Isus este o prevestire a Învierii sale și totodată un semn clar oferit ucenicilor săi că viața dăruită din iubire nu este o viață falită, nu se pierde, chiar dacă aparențele cotidiene pot duce spre această concluzie.

Viața înseamnă slujire, dar și mărturie, osteneală, sacrificiu și luptă, de aceea coborârea de pe munte, oricât ar fi de grea, este necesară. Petru a înțeles acest lucru mai târziu când va scrie: „Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări pentru ca valoarea credinţei voastre, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos” (1Pt 1,6-7).

Evanghelia acestei duminici ne mai învață că ținta vieții creștine nu este Postul Mare ci Paștele, Învierea. Tocmai de aceea, creștinii nu pot face din Postul Mare „un stil de viață”, deși acest pericol rămâne: „există creştini care par să trăiască un Post Mare fără Paști” (Evangelii gaudium, 6).

A face din Postul Mare un stil de viață, înseamnă, de fapt, a trăi ca și cum Isus nu a înviat, ori, Isus este viu, Isus trăiește, Isus este prezent în istoria fiecăruia dintre noi și în istoria acestei lumi, după promisiunea sa: „eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Din Izvoarele franciscane
FF 1198: „Era un frate, pe care judecându-l după exterior, era foarte sfânt și cu adevărat model; dar iubitor de particularități. Își închina tot timpul rugăciunii; observa tăcerea cu atâta intransigență că își luase obiceiul să se mărturisească nu prin cuvinte ci prin semne.

S-a întâmplat ca Părintele Sfânt să treacă prin locul unde era acest frate și a vorbit despre el cu ceilalți confrați.

Toți ceilalți îl lăudau pe acela cu mari cuvinte, dar omul lui Dumnezeu le-a replicat: «Terminați, fraților de a-mi lăuda în aceasta înșelăciunile diavolului. Să știți că este vorba de o ispită diabolică și de înșelătorie frauduloasă».

Frații au primit rău acest răspuns; după ei era imposibil ca falsitatea și frauda să se poată înfrumuseța cu atâtea aparențe de perfecțiune.

Dar, nu după multe zile de la aceasta, când acel oarecare a plecat din Ordin, a fost destul de clar pentru toți că omul lui Dumnezeu cu privirea sa luminoasă, citise în secretul intim al acelei inimi… De aceea părea că el contempla de pe acum de aproape oglinda luminii veșnice, în a cărei minunată strălucire, ochiul sufletului său putea să vadă lucrurile fizice îndepărtate ca și cum ar fi prezente”.

Distribuie cu: