Ioan 17,11b-19
Tată Sfânt, păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi! Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în numele tău pe care mi l-ai dat și i-am păzit și nimeni dintre ei nu s-a pierdut, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum, însă, vin la tine și spun acestea în lume ca să aibă bucuria mea deplină în ei. Eu le‑am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău. Ei nu sunt din lume așa cum eu nu sunt din lume. Sfințește-i în adevăr! Cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume și pentru ei mă sfințesc pe mine însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr.

Comentariu
De obicei, Isus își începe rugăciunea cu apelativul „Tată”, deoarece este chintesența revelației biblice, în care Dumnezeu nu este doar „Cel care este” (Ex 3,14) sau Ființa transcendentă, diferită de ființele umane, ci este Tată, iar noi suntem fiii săi. Filiația noastră, însă, nu derivă din nașterea biologică, ci prin credința în Fiul său, Isus Cristos (In 1,12-13). În „Rugăciunea sacerdotală”, Isus i se adresează lui Dumnezeu cu apelativul „Tată Sfânt” (In 17,11b), revelând apropierea lui Dumnezeu de fiii săi, pe care i-a creat după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26-27) și pe care vrea să ajute să devină sfinți. Poporul ales nu a corespuns întotdeauna acestui ideal nobil, de aceea Dumnezeu își alege încontinuu anumite persoane, care să colaboreze la planul de sfințire, pe plan personal și relațional, la nivel vertical și orizontal. Sfințenia este atrăgătoare, dar poate provoca și teamă, considerând că nu ar fi posibilă tuturor, de aceea este necesară o clarificare a termenilor care desemnează sfințenia. În contextul biblic, termenul qādôš = „sfânt” intră în sfera lui Dumnezeu, din care pot face parte omul, lucrurile, spațiul, timpul, atunci când sunt în slujba cultului sacru. Poporul a perceput acest adevăr, însă, în decursul veacurilor, a separat cultul de viața de zi cu zi, încercând să acopere nelegiuirile prin cult, de aceea Dumnezeu îi avertizează că nu poate suporta nedreptatea și cultul. Pe lângă avertismente, Dumnezeu pregătește profeți, pe care îi sfințește și îi trimite la popoare să le învețe calea sfințeniei, după cum citim în Ier 1,5: „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoșteam. Mai înainte de a fi ieșit din pântece, te-am sfințit și te-am pus profet pentru popoare”.

Asemenea profeților, Isus îi îndeamnă pe discipoli să fie sfinți dar se și roagă pentru ei ca Dumnezeu să îi sfințească, să îi păstreze în Numele său și să îi ferească de cel rău. Dacă Isus se roagă pentru discipolii săi, pentru ca Dumnezeu să îi facă părtași de sfințenia sa, înseamnă că au pierdut din această calitate, prin aplecarea spre cele pământești, uitând de sfințenia la care au fost chemați, considerând-o prea departe de condițiile umane. Însă, prin numirea lui Dumnezeu „Tată”, Isus revelează că Dumnezeu nu este departe de noi, dimpotrivă, este familial și ne cheamă din nou la asemănarea cu El, după al cărui chip am fost creați (Gen 1,26-27). În „Rugăciunea sacerdotală”, Isus îi cere Tatălui Sfânt să îi păstreze pe discipoli în Numele pe care l-a dat Fiului, pentru ca ei să fie una, în asemănare cu unitatea dintre Tatăl și Fiul (In 11,11b). Numele lui Dumnezeu este Sfânt și reprezintă esența divină, cântată de către popor, după cum citim în Ps 22,4: „Iar tu ești Cel Sfânt și locuiești [în mijlocul] laudelor lui Israel”. Această laudă este perpetuată în veșnicie, după cum afirmă Ap 15,4: „Cine nu se va teme, Doamne, și nu va glorifica numele tău? Căci numai tu ești Sfânt!”. Cât timp a fost cu discipolii în lumea aceasta, Isus s-a implicat personal pentru ca discipolii să rămână în Numele lui Dumnezeu, în care au fost inserați, prin credință și botez (Gal 3,27). Inserați în Numele lui Dumnezeu, Isus se roagă ca discipolii să fie păstrați în El și, astfel, să fie una, adică să creadă într-un singur Dumnezeu și să trăiască în această unitate, în care i-a păstrat cât timp a fost cu ei. Acum este conștient că se întoarce la Tatăl, prin pătimire, moarte, înviere și înălțare, de aceea se roagă ca Tatăl să îi păstreze în continuare în acest Nume. Deși Isus s-a implicat personal pentru ca discipolii să rămână în Numele lui Dumnezeu, totuși, unul s-a pierdut, pierde motivată prin împlinirea Scripturii, probabil a Ps 41,10, unde citim: „Chiar şi prietenul apropiat, în care mă încredeam și care mânca pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul”. Acest prieten este Iuda. El își ridică călcâiul împotriva lui Isus, printr-un sărut (Mt 26,49; Lc 22,41). Prietenul lui Isus mănâncă din pâinea pascală veterotestamentară, apoi îl trădează, înainte de a vedea transformarea pâinii în Trupul Mântuitorului, prin care Isus desăvârșește alianța. Pentru a fi învăluiți de bucuria lui Isus, discipolii sunt făcuți părași de revelarea Numelui divin, în care au fost păstrați de însuși Isus și în care îl roagă pe Tatăl să îi păstreze în continuare, pentru ca bucuria lor să fie deplină. Bucuria, provenită din Cuvântul lui Isus, pe care discipolii sunt invitați să o transmită lumii, nu este pe placul celui rău, de aceea Isus se roagă Tatălui: „Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de cel rău” (In 17,15).

*

Distribuie cu: