Ioan 3,14-21
Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viața veșnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu.

Comentariu
Avem acces la misterul Învierii doar trecând puntea crucii; cu greu acceptăm însă acest adevăr. Iată de ce evanghelia duminicii anterioare ne propunea convertirea prin imaginea purificării templului inimii/minții, a „centrului de comandă” al ființei noastre, pentru ca să putem înțelege iubirea până la dăruirea de sine a lui Cristos. Omenește vorbind, acest fel de a iubi (agapao) este absurd. Pentru Isus, este divin.

Cuvintele lui Isus din evanghelia din a patra duminică a Postului sunt o explicație pe care o dă întrebării lui Nicodim referitoare la cum ne „naștem din nou”, adică cum e posibil să gândim ca fii ai lui Dumnezeu și să fim cu adevărat. Nicodim a venit la Isus noaptea, nu atât pentru că se temea de ce vor crede ceilalți despre el pentru că îl frecventează pe Isus. În acest fapt se vede sinceritatea și înțelepciunea celui care meditează „ziua și noaptea” la Legea, la Cuvântul Domnului. De altfel, primele sale cuvinte recunosc în Isus pe „învățătorul” care a „venit de la Dumnezeu” (In 3,2). Isus însă ignoră politețea lui Nicodim și îl provoacă să încerce să treacă de limitele a ceea ce vede și aude, propunându-i să vadă în el pe Fiul lui Dumnezeu, prin care lumea primește viața cea veșnică.

Din această perspectivă Nicodim – care îl anticipă și simbolizează pe creștinul autentic, care nu se mulțumește cu frânturile de adevăr auzite de la alții, ci dorește să se convingă singur în dialogul deschis cu Isus, expunându-se așa cum este, cu îndoielile și convingerile sale – trebuie să convertească în el imaginea pe care și-a construit-o despre Dumnezeu și, implicit despre om, creatura Sa: să renunțe la acel (d)umnezeu care promite doar fericirea materială, onoarea și respectul în fața oamenilor, judecata „dreaptă” între cei buni și cei răi. Evident, Nicodim știe că Dumnezeu poate fi cunoscut doar prin analogie, privind la creație, meditând Cuvântul lui Dumnezeu mediat de cuvântul omului; de aceea, Isus îl invită să ia în considerare o altă opțiune: să nu privească la om pentru a-l înțelege pe Dumnezeu, ci la Isus.

Cine este Isus? Cum ni-l revelează pe Dumnezeu și ca atare cine suntem noi în raport cu El? Răspunsul la aceste întrebări îl putem afla doar crezând în Isus, privind la el care este „înălțat” pentru mântuirea noastră. Păstrând imaginea înălțării ca aspirație fundamentală a fiecărui om, care dorește să se realizeze prin „promovare”, Isus îi răstoarnă semnificația, făcând apel la o imagine din Vechiul Testament. Evreii se răzvrătiseră împotriva lui lui Dumnezeu și a lui Moise pentru că își pierduseră încrederea (credința), întrucât nu li se părea logic, omenește, să fie eliberați ca să fie plimbați prin pustiu, fără a avea siguranța zilei de mâine. Refuzul Providenței și creditul dat doar propriei rațiuni, simbolizată de șerpii veninoși, îi ducea la distrugere. Moise, la porunca lui Dumnezeu, le înalță șarpele de aramă, simbolul înțelepciunii adevărate, venite de la Dumnezeu, prin Lege și prin Cuvântul adresat lui Moise; e un șarpe, nu de fier sau de aur, ci de aramă, material care nu se bucura de mare preț în ochii lor, pentru a arăta (după cum va proceda mai târziu și Isus și sfântul Paul) că ceea ce este desconsiderat de oameni, are putere înaintea lui Dumnezeu. Doar primind această înțelepciune (în aparență, nevrednică de stimă), bazată pe credința în Dumnezeu, le asigura viața. Acum, Isus face aceeași propunere: el, „fiul tâmplarului”, predicatorul neînțeles, este Înțelepciunea adevărată care ne arată cine și cum este Dumnezeu.

În primul rând, Dumnezeu este iubire care dăruiește și se dăruiește, prin Fiul. Nu e un Dumnezeu îndepărtat, lipsit de afecțiune, ci unul care își descoperă sentimentele luând trup prin Fiul. Dăruirea sa este atât de radicală încât acceptă și moartea. În acest context, evanghelistul notează că obiectul iubirii lui Dumnezeu este lumea, acea lume care l-a respins pe Fiul, care îi ține la distanță și chiar îi persecută pe ucenicii săi și care se ambiționează să creadă că este superioară lui Dumnezeu. Ei bine, tocmai pe această lume care îl respinge Dumnezeu se încăpățânează să o iubească. Fără motiv, fără să ceară nimic în schimb, ba chiar să moară pentru ea. Paradoxul de a iubi pe cel care te urăște l-a făcut pe Saul persecutorul să devină Paul apostolul lui Cristos.

În al doilea rând, Dumnezeu nu judecă, ci luminează. Dacă ar condamna prin Cuvântul său, Dumnezeu ar contrazice prima sa calitate, ar deveni un acuzator, adică Satan (pe care l-a demascat și la respins în prima duminică din Post). Prin cuvântul lui Isus, Dumnezeu este lumină care discerne binele de rău, deosebește iubirea de ură, distinge ceea ce duce la moarte și ceea ce edifică spre viața veșnică. Alegerea se află în mâinile celui care se lasă luminat de credință și mărturisește prin faptele sale că a primit lumina lui Cristos. Doar dacă credem că el este lumina, vom vedea crucea ca o înălțare prin care ajungem la înviere.

Din Izvoarele Franciscane
FF 758: Puterea iubirii făcuse din Francisc un frate al tuturor creaturilor; așadar, nu e de mirare dacă iubirea lui Cristos sporea în el fraternitatea față de cei care au chipul Creatorului. De altfel spunea că nimic nu este mai important decât mântuirea sufletelor, dovedind acest lucru prin aceea că Unul-născut al lui Dumnezeu s-a învrednicit să fie atârnat de cruce pentru suflete. De aici izvora zelul său în rugăciune, perseverența în predicare și preocuparea de a da exemplu bun.

Nu se considera prieten al lui Cristos dacă nu iubea sufletele pe care El le-a iubit. Tocmai din acest motiv îi stima pe teologi întrucât, în calitate de colaboratori ai lui Cristos, împlineau alături de El aceeași îndatorire.

Peste toate însă iubea cu o iubire profundă, cu toată afecțiunea inimii, pe frați ca membri ai unei familii în credință, uniți de împărtășirea din aceeași viață veșnică.

Distribuie cu: