Ioan 3,14-21
Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viața veșnică. Într-adevăr, [atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face [fapte] rele urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu.

Comentariu
Duminica a IV-a din Postul Mare mai este numită și Duminica bucuriei. Această denumire ne amintește de faptul că am ajuns la jumătatea acestui timp liturgic special și ne încurajează să mergem înainte, cu curaj, pe calea credinței, spre sărbătoarea Paștelui. Fiind în Anul liturgic B, medităm asupra textului din Evanghelia după sfântul Ioan care începe așa: „Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului” (In 3,14). În fraza respectivă întâlnim o asemănare: „după cum” și o necesitate: „tot așa trebuie” ce naște din modelul prezentat, astfel încât șarpele înălțat de Moise devine paradigma pe care o urmează Fiul Omului. Este vorba despre identificarea Fiului Omului cu Fiul unic al lui Dumnezeu care are de îndeplinit o misiune specială, prin înălțarea pe Cruce, asemenea șarpelui înălțat pe un stâlp în deșert. Deci nu este vorba despre înălțarea la cer, aceea de după înviere, ci despre pătimirea și moartea pe Cruce, considerate de evanghelistul Ioan ca o înălțare, în care apare aspectul glorios al Crucii.

Poporul și-a pierdut răbdarea în timpul încercării  și a murmurat din cauza lipsei de credință în Providența divină. Poporul știa că a fost scos din Egipt pentru a merge în Țara promisă, însă, drumul libertății este uneori mai greu decât cel al sclaviei. De aceea, când libertatea presupune sacrificii, ei își pierd răbdarea și murmură, iar Dumnezeu îi pedepsește prin mușcătura șerpilor veninoși. Remediul constă în privirea cu încredere la șarpele de aramă ridicat pe un stâlp. Cu toate acestea, vindecarea nu vine din puterea șarpelui de pe stâlp, ci din încrederea în Dumnezeu cu care priveau cei mușcați de șerpii veninoși.

Spre deosebire de vindecarea spre viața pământească a evreilor care priveau cu încredere spre șarpele de aramă de pe stâlp, cine crede în Isus, înălțat pe Cruce, primește vindecarea sufletească spre viața veșnică. Cât de minunat! Isus nu vede înălțarea pe Cruce ca o pedeapsă, ci ca o oportunitate, pentru a le oferi oamenilor viața veșnică, atrăgându-i la El (cf. In 3,16), „Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Rolul trimiterii Fiului în lume constă în mântuirea oamenilor, adică în scoaterea lor de sub influența șarpelui veninos. Însă lumea, pentru a fi mântuită, trebuie să creadă, așa cum Fiul, pentru a mântui lumea, trebuie să se lase înălțat pe Cruce. Dar există și reversul credinței, așa cum relatează In 3,18: „Cine crede în El nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu”. Așadar, există o condiție necesară: credința oamenilor, atrași de Isus înălțat pe Cruce. Iar această credință se manifestă prin fapte făcute la lumină, după cum necredința se manifestă prin fapte făcute în întuneric.

Judecata celor care nu cred în Fiul și nu acceptă Cuvântul este descrisă în In 3,19: „Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. Deși sunt puse pe ultimul loc în fraza abia menționată, faptele rele stau la început și de ele depinde rămânerea în întuneric, în detrimentul luminii. Pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine, In 3,20 afirmă: „Căci oricine face [fapte] rele urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele”. În acest sens, Isus este judecătorul lumii, nu pentru că ar fi fost trimis în lume cu acest scop. Dimpotrivă, El a fost trimis în lume ca să o mântuiască (In 3,17), iar mântuirea constă în acceptarea în credință a Cuvântului transmis nouă, de unde izvorăște lucrarea în adevăr și la lumină, așa cum afirmă In 3,21: „Însă oricine face adevărul vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”. A trăi în adevăr corespunde cu a face adevărul, ceea ce înseamnă a iubi lumina, adică a ieși din întuneric (cf. Gen 1,3). La fel, cel care trăiește asemenea lui Isus, primind Cuvântul revelator și dătător de viață veșnică, iese la lumină cu faptele adevărului. O astfel de trăire emană bucurie în jur, acea bucurie la care suntem cu toții invitați în această a IV-a Duminică a Postului Mare, numită tocmai Duminica bucuriei.

*

Distribuie cu: