Loading...

Despre fricile omului contemporan

Frica reprezintă o predispoziţie firească, ce conturează şi dă măsura omului şi omenescului. E o consecinţă a darului conştiinţei, dar şi al proiectivităţii, al putinţei transcenderii prezentului şi a raportării la viitor (care nu ştim „exact” cum va fi).

Despre fricile omului contemporan - © Joe Pearson / Unslash

Distribuie cu:

Cam toată istoria omenirii s-a construit şi în raport cu acest vector. Desigur, sentimentul fricii poate fi stârnit de obstacole sau pericole prezente, imediate (legate de siguranţă biologică, de prezenţă fizică, de proprietate, de demnitate personală etc.). Până la urmă, o astfel de stare conduce la evitarea pericolelor, la auto-reglare psiho-comportamentală, la continuarea şi îmbogăţirea vieţii. Dar frica profundă, existenţială, metafizică se construieşte în raport cu ceea ce poate să apară, cu zarea „ceţoasă” a viitorului, cu „lumea de apoi”. Angoasa (aproape) permanentă în raport cu ce va să fie a generat şi mecanisme de apărare, de prevenţie, de asigurare de felul: că ce va urma trebuie construit încă din prezent, că ce se va ivi e previzibil, că viitorul poate fi anticipat, determinat, dominat, manipulat. De aici şi proiectele de viitor, planificările de perspectivă, programările etapizate, gajurile de siguranţă (asigurări de sănătate, poliţe în caz de accidente, contribuţii pentru pensii etc.).

Societăţile moderne au generat o întreagă industrie de chivernisire a perspectivei, de împovărare a prezentului în numele promisiunii unui viitor „luminos”. Cam toate ideologiile şi strategiile politice mizează pe acest fapt şi asta livrează: că ce va fi depăşeşte ca putinţă şi îngăduinţă ceea ce este, că viitorul va fi „roz”, că ce va fi poate fi desenat încă de azi, din clipa prezentă. De aici şi apariţia unor predictori care forţează realitatea prezentă să se ridice la înălţimea prognozărilor viitoare (vezi rolul planificărilor, previziunilor bugetare, horoscoapelor etc.). Cum era firesc, se deschidea calea către alte întreprinderi: apariţia unor inginerii sau şarlatanii privind gestionarea viitorului.

Ca să ai acces la viitor, trebuie să ţii aprins focul speranţei. Frica omului contemporan apare şi este potenţată de apăsarea pe „clapa” speranţei. Când aceasta este vizată, obnubilată, periclitată, apare angoasa, frica de viitor, de perspectivă. Nu contează dacă premisele actuale predispun la un viitor nesigur sau sumbru, simpla improbabilitate sau nebulozitate naşte hăul şi frica existenţială. Şi comportamentele oamenilor (previzionate, aşteptate, dirijate) de după…

Dar frica se construieşte nu numai pe axa temporală, ci şi în raport cu necunoscutelor de lângă noi ce se manifestă sincronic, permanent, zi de zi. Poate fi frica faţă de străin, de alteritate, faţă de cel care gândeşte, crede sau trăieşte altfel decât trăim noi. Poate fi şi frica faţă de nou – în plan relaţional, obiectual, tehnic sau experienţial – ca act, trăire, asumare de roluri inedite. Poate fi şi frica de declasare, de demascare, de descalificare în raport cu anumite standarde sau valori; poate fi şi frica de marginalizare, însingurare, de uitare; de asemenea, frica de încadrare sau atribuire a unor defecte – fie dosite, fie inventate; frica de urmărire sau supraveghere neconsimţită; frica de ceva indeterminat şi vaporos; frica de a nu greşi; frica de frică; frica de ne-frică etc.

Poate cele mai adânci frici ale omului actual sunt frica generată de neîncredere, de eşec, de blocaj sau faliment al devenirii şi frica provocată de lipsa de sens, de înţeles al vieţii, al existenţei. În raport cu acestea două, câteva observaţii. Prima frică, cea de nevalorificare a potenţialului propriu, are atât cauze obiective, cât şi subiective. Obiective, întrucât scara de valorizare a oamenilor este de multe ori inversată, câştigând sau având acces la anumite ranguri persoane ce nu se ridică la acele cote valorice invocate (nu intrăm în detalii; practica zilnică, publică, economică, politică etc. ne livrează exemple nenumărate). Subiective, întrucât ni se inoculează false standarde ale reuşitei, care nu au nimic de a face cu normalitatea şi naturalitatea din noi. Referitor la frica provocată de îngustarea orizontului de sens, la aceasta concură întreaga alcătuire societală pusă pe tranzienţă, instabilitate, consumism şi trăire într-un orizont limitat la valori de întrebuinţare, aici şi acum. Credem că aceste frici pot fi „astâmpărate” sau eliminate prin deschiderea fiinţei umane către un orizont al valorilor eterne ce vin dinspre transcendent, dinspre Dumnezeu. Conştientizarea limitelor proprii în raport cu perfecţiunea divină are un rol nu numai purificator, ci şi edificator, motivator faţă de posibilităţile şi energiile proprii. Eternitatea nu mai stârneşte frisoane, ci sete şi sârguinţă de a o câştiga cu mijloacele noastre omeneşti.

Oricum am aborda această temă, ea presupune o rabatere deopotrivă antropologică sau psihologică şi obligă către o chestionare a celor mai profunde resorturi ale personalităţii şi societăţii. În plan strict individual, astfel de încercări sunt fireşti, iar depăşirea lor fac dovada unor structuri de personalitate închegate, echilibrate, armonioase. Mai grav este când, în plan civic sau politic, astfel de predispoziţii, oarecum naturale, fireşti, sunt speculate şi instrumentalizate în factori de manipulare sau uzanţă a oamenilor în raport cu interese ce le scapă. De aceea, o conştientizare, o învăţare şi o asumpţie controlată a fiecăruia dintre noi a acestor stări pot preveni sau anula folosirea lor în scopuri extrapersonale, pernicioase, periculoase.

* * *

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXVII, nr. 159, martie-aprilie 2020). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: