Credinţa şi vocea lăuntrică, între certitudini şi incertitudini (© Josh Boot / Unslash)

Distribuie cu:

În acel moment am avut un soi de revelaţie şi l-am întrebat amical dacă vreodată a simţit o emoţie intensă, până la lacrimi de fericire, de bucurie, de intensă împlinire sufletească, atunci când a intrat într-un loc sacru, atunci când s-a rugat alături de semeni necunoscuţi, atunci când a primit lumina în noaptea Învierii sau atunci când un sărman i-a cerut un bănuţ sau o bucată de pâine şi el instinctiv i-a oferit ajutor? I-am răspuns că, dacă da, atunci erai prezent, disponibil, erai în compania lui, a celui care te-a strigat şi ai răspuns! Uneori suntem chemaţi nu prin cuvinte, ci prin trăiri, prin emoţii, prin reacţii interioare care ne mobilizează inclusiv la nivel motric, acţional, fără să înţelegem de ce şi cum se produc toate. Unii spun că ar fi o alchimie între motivaţie, voinţă şi afect, prin care noi reacţionăm în concordanţă cu semnalul şi sensul determinat de această reacţie psihosomatică, fizică, de trecere la acţiune, de punere în act, de împlinire a unei dorinţe, a unei porniri interioare. Alţii spun că este vocea interioară a sufletului care ne transmite mesaje, dincolo de capacitatea noastră de a le decripta şi înţelege prin filtrele limbajului uzual, verbal, cerebral. Numai că, din acest punct, începem să ne contrazicem unii pe alţii, căutăm argumente ştiinţifice, explicaţii logice şi rătăciri parapsihologice. De ce? Ca să ne satisfacem frământările ego-ului şi să domolim incapacitatea noastră de a ne accepta limitele, de a ne recunoaşte orgoliul de creatură rănită, uneori chiar umilită în faţa propriilor răstălmăciri ştiinţifice şi nelinişti metafizice.

Viaţa ne demonstrează că, uneori, puterea credinţei noastre este vizibilă sau se manifestă în situaţii limită, în momente de cumpănă, în suferinţe şi chinuri ale bolii, în convulsii şi conflicte sociale majore, altfel spus când suntem în căutarea unui loc sau spaţiu securizant, salvific, pentru unii chiar ascetic (renunţarea totală la viaţa cotidiană şi consacrarea sau jertfirea propriului timp şi a propriei vieţi pentru cinstirea divinităţii şi slujirea aproapelui). Nu sunt puţine nici situaţiile în care disperarea, frica, groaza rătăcirii în abisuri necunoscute ne îndeamnă la negocieri pătimaşe, promisiuni şi rugi lacrimogene, doar-doar ne vom salva pe moment, după care ne vom adapta la situaţii noi sau vom reveni la metehne vechi, în funcţie de contextul şi oportunităţile vieţii de zi cu zi („Scapă-mă, Doamne, de boală şi necaz şi voi face şi voi drege în fel şi chip, dacă mă vei ajuta!”). Altfel spus, fiecare îşi trăieşte credinţa şi se manifestă în funcţie de sistemul de valori la care se raportează sau de conjunctura în care se află.

În acest context, invoc aici, într-o prezentare personalizată, o pildă care circulă în tot felul de variante şi al cărui autor nu este cunoscut cu exactitate, dar care reflectă foarte bine felul în care ne raportăm la valoarea noastră umană şi la valoarea credinţei noastre. Un tânăr l-a întrebat pe tatăl său: „Cât valorează viaţa şi credinţa mea?”. Tatăl, în înţelepciunea lui, i-a oferit o piatra şi l-a invitat să se intereseze cât ar putea primi pentru ea, cu condiţia să nu o înstrăineze nimănui. Astfel, pentru început, l-a trimis într-o piaţă unde nimeni nu i-a oferit mai mult de două parale. După această primă experienţă, tatăl l-a trimis la un bijutier care, după îndelungi analize, i-a oferit maxim 200 de parale. Fiul a avut o tresărire de mulţumire când a văzut că poate obţine mai mult. Într-un final, tatăl l-a trimis la un colecţionar de pietre preţioase care, văzând piatra, a rămas uimit şi i-a făcut o ofertă neaşteptată care l-a surprins: 200 de mii de parale! Bucuros, s-a înfăţişat în faţa tatălui şi i-a mărturisit bucuria şi satisfacţia din inima sa. Tatăl, plin de înţelepciune i-a zis că răspunsurile primite de la cei trei potenţiali cumpărători explică adesea valoarea pe care o acordăm vieţii şi credinţei noastre. Altfel spus, fiecare poate fi o piatră preţioasă, chiar nepreţuită, numai că oamenii din jur ne vor aprecia în funcţie de nivelul lor de informaţii, de sistemul lor de valori, de intenţiile lor, de încrederea pe care o au în noi, de motivaţia lor, de ambiţia şi riscul pe care şi-l asumă în relaţia cu noi. Dar nu trebuie să ne îngrijorăm pentru asta; cu siguranţă, cineva îşi va da seama de adevărata valoare a fiecăruia. Ba, mai mult, în lume, unii se nasc ca să slujească, alţii se nasc să fie slujiţi. Mulţi dintre cei chemaţi la slujire se vor adapta uşor la situaţiile în care vor fi slujiţi; oare câţi dintre cei chemaţi să fie slujiţi vor accepta să slujească slujitorii lor?

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXV, nr. 151, noiembrie-decembrie 2018.

Distribuie cu: