Loading...

Clarificări despre maturitate

Aud, destul de des, o replică rostită cu nefirească inflamare: „Fii, mă, mai matur!”. Pesemne, cei care o formulează trăiesc impresia că sunt la locul potrivit. Ceilalţi, ori ripostează, ori primesc naiv sentinţa. Nu-i contrazic pe primii şi nici nu pledez convins pentru ceilalţi.

Clarificări despre maturitate

Distribuie cu:

Partea ciudată e că, uneori, inşii care declară „diagnosticul” nu ştiu ce spun. Gândesc cumva că starea matură constă în lipsa trăirilor naive, a instinctelor, a nevoilor afectuoase? A fi matur înseamnă un autocontrol, eventual rigid, o stare solemnă de siguranţă, un fel de „ştii ce vrei”, fără să râzi, să-ţi pui întrebări? Fără să te mai joci? Înseamnă să nu mai ai emoţii, să nu te mai îndrăgosteşti? Să nu ai vise, să nu te înroşeşti, să nu te scarpini la ureche sau în nas? Să nu te îmbraci în blugi şi în tricou? Să nu mai ai fragilităţi, confuzii etc.? Să recunoaştem: e dezumanizant!

Există şi alte păreri: psihologia personalităţii spune, prin fondatorul ei, G.W. Allport, că maturitatea este indicată de şase criterii. În primul rând, matur înseamnă să participi la viaţa socială, nu să te izolezi neliniştit şi cronic, ci îţi propui să te apropii (măcar din când în când) de ceilalţi în diferite moduri: în prietenii, familie, societate, muncă… În al doilea rând, simţi şi dorinţa de a iubi persoane, de a avea compasiune şi a te interesa de viaţa unuia sau altuia, măcar a celui drag. Într-un al treilea rând, omul matur învaţă (încearcă) să se accepte pe sine, aşa cum este, imperfect, cu sensibilităţi, emoţii, cu fragilităţi; nu-şi amorsează agresiv trăirea afectivă; nu mimează că nu simte, nici nu se sancţionează pentru asta, ci îşi doreşte să se primească aşa cum este. Al patrulea criteriu al maturităţii stă în dorinţa de a valoriza momentele, persoanele şi alte lucruri, pentru ele însele, nu pentru a le aservi şi abuza, ci pentru că în ele însele sunt preţioase. Al cincilea aspect este umorul: un om matur zâmbeşte, are şi glume în program, ba chiar mai mult: este capabil să râdă şi de propria persoană. Aceasta indică atât o forţă interioară, cât şi profundă smerenie. În ultimă instanţă, insul matur învaţă că are un sens în viaţă; iar dacă nu îl ştie, îl cercetează, îl caută, încearcă, alege o direcţie, simte că vrea ceva. Aceasta însă nu impune un comportament egocentrist şi obsesiv, ci o dorinţă sinceră de adevăr şi împlinire.

Sigur, mai sunt şi „nuanţe”. Nu trebuie să-i sancţionăm rapid pe inşii care nu deţin acum aceste „şase criterii”. Ele sunt doar o simplă analiză orientativă. Alături de acestea, fiecare individ are „traseul” său, deoarece există atât o maturitate subiectivă (pe care o trăieşte fiecare cu ritmul şi intensitatea sa), cât şi o maturitate obiectivă (pe care o formulează alţii, eventual cultura societăţii în care ne aflăm). În orice caz, un personaj matur nu e lipsit de lupte şi ispite, nu e ferit de greutăţi şi de căderi, nu este protejat de lacrimi sau de alte încercări. Le are pe toate! Dar, în acelaşi timp, menţine vie dorinţa de a se ridica. Exemplu ne oferă sfântul Paul: deşi era destul de motivat în drumul său şi îşi alcătuise un crez profund de viaţă nouă, nu se sfieşte să declare că are căderi. Afirmă clar că nu este desăvârşit. El încă se mai luptă, nu a ajuns la ţel… Apoi, mai simte şi alte contradicţii radicale în fiinţa sa. Dar, spune sfântul Paul, „un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte” (Fil 3,13). Continuă cu abnegaţie traseul personal. Oricum ar fi, ştie că e mai preţios să fii smerit pe drum, decât să ajungi rapid, însă infatuat, la ţintă.

De fapt, omul ajunge la maturitate când acceptă că este începător, ne spune sfântul Hildegaard von Bingen. Atâta timp cât e smerit, insul nu cade în ridicol. Deoarece, a fi matur, afirmă G. Dacquino, „nu e o stare de perfecţiune, de armonie ideală dificil de atins, utopică şi, în ultimă analiză, dezumanizantă […] ea nu înseamnă absenţa tensiunilor şi conflictelor; nu este o stare idilică, un paradis terestru psihologic […]”. Matură e persoana care îşi foloseşte propriile capacităţi (nu ale altora, sau cele ideale) în coerenţă cu chemarea pe care Creatorul i-a dăruit-o gratuit şi cu încredere. Aşa că, maturi fiind, vom înţelege că maturizarea durează toată viaţă. Ce frumos!

***

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXV, nr. 151, noiembrie-decembrie 2018, p. 31.

Distribuie cu: