Duminică, 15 martie 2026, Parohia Maica Îndurerată din cartierul Bucureștii Noi a fost gazda unei sărbători de suflet. Sfânta Liturghie de la ora 10:30 a fost celebrată de Înalt Preasfințitul Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București; în cadrul acesteia a fost comemorat Slujitorul lui Dumnezeu, Părintele Anton Demeter. Au participat, pe lângă Părintele Cristian Blăjuț, vice-postulator al cauzei de beatificare a Părintelui Anton Demeter, câțiva preoți franciscani, alături de Părintele Marian Iulian Șchiopu, parohul comunității. După Sfânta Liturghie a urmat vizionarea documentarului Un franciscan în zeghe: Anton Demeter, preotul fără picioare.

Părintele predicator Cristian Blăjuț ne-a dăruit o înțelegere mai limpede a lecturilor zilei: privirea Domnului care vede inima — de aceea Domnul îi spune lui Samuel să îl ungă ca rege pe David, ignorat de tatăl său, Iesei [DUBIU: „Iese” → „Iesei”?]. În scrisoarea către Efeseni, Apostolul Paul îndeamnă în mod ferm la renunțarea la faptele „fără rod ale întunericului”, fiindcă „tot ce este dezvăluit este lumină”, „iar Cristos te va lumina.”

Fragmentul din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan (cap. 9, vs. 1–41) a readus în minte frământările creștinului care, prin har, reușește câteodată să își vadă propria tentație sau chiar conduita de a-și privi semenii în funcție de criterii și experiențe personale, la care îl raportăm pe aproapele fără să îl observăm măcar. Un alt moment care ne-a îndemnat la o analiză proprie a fost cel în care am putut să ne aducem aminte că, din păcate, aprecierile față de cei din jur se bazează uneori pe „eu știu” — știu fiindcă așa se obișnuiește, sau din practici ritualiste. Poate pentru prima dată am înțeles ceea ce Părintele predicator a pus în ochii noștri: Isus s-a oprit la cineva care nu era „vizibil” în societatea iudaică a timpului, orbul „vinovat” de orbirea sa fiindcă e păcătos.

Un moment de consternare a fost poate pentru unii dintre noi când am realizat că până și pentru apostoli, orbul este socotit păcătos și din acest motiv este bolnav — și toate acestea fără ca ei să îl cunoască. Ca un balsam al neliniștilor noastre, a venit referirea la credința orbului vindecat: graduală, pornind de la faptul că inițial răspunde fariseilor că vindecătorul său e un profet, continuând cu a doua etapă, când punctează clar că a fost orb și a fost vindecat, reproșând practic fariseilor îndârjirea lor de a-l chestiona iar și iar în pofida minunii înfăptuite de Isus, până la dialogul cu Isus, care se termină cu mărturisirea făcută de orbul vindecat — cea a oricărui creștin:

Ascultând prezentarea câtorva aspecte din viața și spiritualitatea Părintelui Anton Demeter, Părintele predicator a trasat o lumină în sufletele noastre, poate subiect al multor întrebări: da, Părintele Anton a fost un om ca și noi! El a înțeles și a urmat drumul pe care Domnul l-a chemat. Viața, suferința, credința sa sunt darurile cu care, în iubirea sa, Dumnezeu l-a înzestrat. Astfel, am reflectat la frumoasele cuvinte ale Psalmului 139, invocate cu încrederea că Dumnezeu dăruiește fiecăruia un drum pe care mergem împreună cu El.

Părintele predicator a subliniat că astăzi, când credința nu este îngrădită, dar societatea este îndemnată să se depărteze de căutarea profundă, autentică și personală a lui Dumnezeu, modelul Părintelui Anton este modelul oricărui creștin, dator să îl împărtășească. A dat curaj și speranță în această Duminică a Bucuriei din Postul Mare aprecierea plină de căldură pe care Părintele Anton o avea pentru credincioșii parohiei-gazdă; am primit aceste cuvinte ca pe un îndemn — și tu poți fi un creștin mărturisitor. Sfânta Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Isus a fost primită în inima fiecăruia în felul personal, fie în dialog tainic, fie în tăcere, dar cu certitudinea unicității drumului nostru: stabilit de Dumnezeu pentru a fi fericiți.

După Sfânta Liturghie a urmat vizionarea documentarului despre Părintele Anton Demeter. Mărturiile celor care l-au cunoscut redau amprenta omului — identitatea unui om inteligent, fără afectare, așa cum l-a caracterizat Francisca Băltăceanu, profesor universitar, plin de har cu copiii și tinerii de a căror cateheză s-a ocupat în perioada petrecută la București. Blândețea sa, invocată de cei care l-au cunoscut, a dorit să fie darul primit de la Dumnezeu, pe care l-a transmis celor tineri prin prezența sa, prin modalități de a-i antrena la o viață spirituală — fie și prin faptul că îi trimitea la bolnavi sub pretextul de a anunța când îi va vizita părintele, modalitate de a-i învăța valori ca disponibilitatea, compasiunea, caritatea.

Părintele Anton Demeter a avut încredere și a văzut planul lui Dumnezeu pentru viața lui — sunt multe dovezi, prezentate și în acest documentar. Rămâne absolut providențial felul în care a ajuns să ducă Sfânta Împărtășanie episcopilor greco-catolici Iuliu Hossu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu, despre care află într-un tramvai doar că „sunt internați 3 popi în spitalul ăsta” — nu știa cine sunt, îi caută la spitalul Floreasca, îi găsește, ascultând îndemnul Domnului, ducându-le ceea ce ei au cerut: Sfânta Împărtășanie.

Drumul Părintelui Anton Demeter în acele timpuri pline de teroare, continuarea misiunii de preot fără vreun compromis în fața conștiinței sale, este relevată și de mărturiile tinerilor de a căror catehizare s-a ocupat. De aceea, apare evidentă absurditatea acuzațiilor care i s-au adus la proces: nu fapte concrete, ci interpretări în absența unor fapte. A fost greu să vedem suferințele pe care Părintele Anton Demeter le-a îndurat în închisorile prin care a fost purtat:

Tortura fizică și morală, teroarea care stăpânea, duc inevitabil la întrebarea „cum a fost posibil?”. Consecvent, Părintele spune: am avut rolul de a păstra speranța în pușcărie.

Nicio înverșunare, nici atunci când vorbește despre acțiunea lașă și criminală în urma căreia, lovit în închisoare la coloană, a rămas paralizat timp de 46 de ani în scaunul cu rotile. Este de reținut privirea inimii acestui om, care dorește pentru cel care l-a lovit „ca el însuși să înțeleagă… să ajungă la Dumnezeu”. Pentru că Părintele Anton Demeter avea speranța vindecării orbului sau a persecutorului. Iertarea persecutorilor săi, rugăciunea pentru ca ei să ajungă la Dumnezeu nu este însușirea celui care face un act de bunăvoință, ci a putut fi manifestată numai prin profunzimea darului primit de la Dumnezeu: credința.

Poate unii ar fi tentați să spună: „Avea har, alte timpuri etc.” Rămâne însă de nezdruncinat exemplul Părintelui Anton: un om ca oricare dintre cei de atunci și cei de acum. Un om care a avut curajul să trăiască viața sa. Viața pe care a înțeles-o fiindcă Dumnezeu i-a arătat-o. Viața în care Dumnezeu l-a chemat să meargă împreună, sprijinindu-se amândoi.

Văzând acest exemplu de sfințenie al Părintelui Anton, nu putem vedea decât măreția lui Dumnezeu, dăruită până și celor nesemnificativi, cum este cea care a scris aceste rânduri.

Lumina Părintelui Anton, dăruită celor care l-au cunoscut, a ajuns la noi, cei de azi. Suntem chemați să o dăruim și celor de mâine.

Sr. Anca Vasiliu

articol preluat de pe Site-ul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București