Papa Francisc rostind omilia în Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti

Distribuie cu:

Întâmpinat la intrarea în catedrală de către episcopul auxiliar de Bucureşti, mons. Cornel Damian, împreună cu parohul catedralei, preot Ioan Ciobanu – care i-au înmânează pontifului crucea şi apa sfinţită pentru aspersiunea credincioşilor – papa Francisc a prezidat celebrarea Sfintei Liturghii, în cadrul căreia a rostit omilia. După salutul final al PS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, şi binecuvântarea apostolică împărţită de Suveranul Pontif, prima zi a călătoriei apostolice a papei Francisc în România se încheie la Nunţiatura Apostolică unde, înainte de cină, are o întâlnire în formă privată cu membrii Companiei lui Isus din România.  

Vă oferim – în traducerea în limba română –  omilia papei Francisc rostită în limba italiană la Sfânta Liturghie  celebrată în catedrala romano-catolică „Sfântul Iosif” din Bucureşti, vineri, 31 mai 2019.

Evanghelia pe care am ascultat-o ne introduce în atmosfera întâlnirii dintre două femei care se îmbrățișează și umplu totul de fericire și de laudă: copilul tresaltă de bucurie și Elisabeta își binecuvântează verișoara pentru credința sa; Maria cântă minunile pe care Domnul le-a înfăptuit în slujitoarea sa umilă, printr-un măreț imn de speranță pentru cei care nu mai pot cânta pentru că și-au pierdut glasul… Cântarea ei de speranță vrea să ne trezească și pe noi și ne invită să o intonăm astăzi, oprindu-ne la trei aspecte importante pe care le deducem din contemplarea primei discipole: Maria merge, Maria întâlnește, Maria se bucură.

Maria merge… de la Nazaret la casa lui Zaharia și a Elisabetei: este prima dintre călătoriile Mariei, pe care ne-o povestește Scriptura. Prima dintre multele ce vor urma. Va merge din Galileea la Betleem, unde îl va naște pe Isus; va fugi în Egipt ca să-și salveze Copilul de Irod; se va duce și la Ierusalim, în fiecare an, de Paște, până la ultimul Paște în timpul căruia își va urma Fiul până pe Calvar. Aceste călătorii au o trăsătură: n-au fost niciodată ușor de străbătut, au cerut curaj și răbdare. Ele ne învață că Preasfânta Fecioară știe ce înseamnă urcușurile, cunoaște urcușurile noastre, ne este soră de drum. Pentru că are experiența oboselii, știe cum să ne ia de mână când întâlnim teren accidentat, când ne trezim în serpentinele cele mai abrupte ale vieții. Ca o mamă bună, Maria știe că iubirea progresează în lucrurile mici de fiecare zi. Iubirea și iscusința maternă sunt în stare să transforme o grotă de animale în casa lui Isus, numai cu câteva scutece sărăcăcioase și cu un munte de tandrețe (cf. Ex. Ap. Evangelii Gaudium, 286). Contemplarea Mariei ne îngăduie să ne îndreptăm privirea la atâtea femei, mame și bunici, de pe aceste meleaguri care, cu sacrificii neștiute, cu devotament și hotărâre, plăsmuiesc prezentul și țes visurile de mâine. Prin dăruire tăcută, dârză și neobservată, nu se tem „să-și suflece mânecile” și să ia asupra lor greutățile, pentru a duce mai departe viața copiilor și a întregii familii, nădăjduind „împotriva oricărei speranțe” (Rm 4,18). E o amintire vie faptul că în poporul vostru dăinuie și pulsează un puternic sentiment de speranță, în ciuda condițiilor care o pot umbri sau care caută să o stingă. Privind la Maria și la multe chipuri materne, simțim mai profund și lărgim spațiul speranței (cf. Documentul de la Aparecida, 536), care dă naștere viitorului. Să spunem cu tărie: în lumea de lângă noi există spațiu pentru speranță. De aceea Maria merge și ne invită să mergem împreună.

Maria o întâlnește pe Elisabeta (cf. Lc 1,39-56), deja înaintată în vârstă. Dar tocmai ea, cea în vârstă, vorbește despre viitor, tocmai ea profețește: „umplută de Duhul Sfânt” (v. 41), o numește „fericită” pe Maria pentru că „a crezut” (v. 45), anticipând ultima fericire din Evanghelii: fericit cel ce crede (cf. In 20,29). Iată, tânăra merge în întâmpinarea celei în vârstă, căutând rădăcinile, iar cea în vârstă renaște și profețește despre cea tânără dându-i viitor. Astfel, cei tineri și cei în vârstă își dau întâlnire, se îmbrățișează și fiecare trezește ce este mai bun în celălalt. Acesta este miracolul provocat de cultura întâlnirii, în care nimeni nu este respins ca rebut sau etichetat; dimpotrivă, toți sunt prețioși întrucât sunt indispensabili pentru a revela Chipul Domnului. Pentru că nu le este frică să meargă împreună, Dumnezeu vine și face minuni în poporul său. Chiar Duhul Sfânt ne încurajează să ieșim din noi înșine, din blocajele și preocupările noastre egoiste, pentru a învăța să privim dincolo de aparențe și a ne da posibilitatea de a cuvânta binedespre alții – de a-i „binecuvânta” – mai ales despre atâția frați ai noștri rămași singuri în fața intemperiilor, lipsiți nu doar de un acoperiș sau o bucățică de pâine, ci de prietenia și căldura unei comunități care să-i îmbrățișeze, să-i ocrotească și să-i găzduiască. Cultura întâlnirii ne determină pe noi, creștinii, să trăim miracolul maternității Bisericii care îi caută, îi apără și-i unește pe fiii săi. În Biserică, unde se întâlnesc rituri diferite, atunci când nu au întâietate afilierea personală, propriul grup sau etnia, ci Poporul care îl laudă împreună pe Dumnezeu, se întâmplă lucruri mărețe. Să spunem cu tărie: fericit cel ce crede (cf. In 20,19) și are curajul de a crea întâlnire și comuniune.

Maria care merge să o întâlnească pe Elisabeta, ne amintește unde a dorit Dumnezeu să locuiască și să trăiască, care este sanctuarul său și în ce loc îi putem asculta pulsul: în mijlocul Poporului său. Acolo locuiește, acolo trăiește, acolo ne așteaptă. Să fim conștienți că pe noi ne invită profetul să nu ne temem, să nu ne descurajăm. Pentru că Domnul Dumnezeul nostru este în mijlocul nostru, El este un salvator puternic (cf. Sof 3,16-17). Această certitudine, ca și pentru Maria, ne dă dreptul să cântăm și să tresăltăm de bucurie. Maria se bucură pentru că este purtătoarea lui Emanuel, a Dumnezeului cu noi. „A fi creștini este o bucurie în Duhul Sfânt” (Ex. Ap. Gaudete et exsultate, 122). Fără bucurie rămânem paralizați, sclavi ai mâhnirilor noastre. Deseori, problema credinței nu constă în lipsa de mijloace, de structuri și de cantitate, nici măcar în prezența celui care nu ne acceptă; problema credinței este lipsa bucuriei. Credința se clatină atunci când ne lăsăm duși de valul tristeții și al descurajării. Când trăim în neîncredere, închiși în noi înșine, contrazicem credința, pentru că, în loc să ne simțim fii pentru care Dumnezeu face lucruri mari (cf. v. 49), reducem totul la măsura problemelor noastre și uităm că nu suntem orfani: avem în mijlocul nostru un Tată, salvator puternic. Maria ne vine în ajutor pentru că, în loc să micșoreze, glorifică, adică „mărește” pe Domnul, laudă măreția sa. Iată secretul bucuriei. Maria, mică și umilă, pornește de la măreția lui Dumnezeu și, în ciuda problemelor sale – care nu erau puține –, stăruie în bucurie, pentru că se încrede cu totul în Domnul. Ea ne amintește că Dumnezeu poate înfăptui întotdeauna minuni dacă rămânem deschiși față de El și față de frații noștri. Să ne gândim la mărturisitorii de seamă ai acestor meleaguri: oameni simpli, care s-au încredințat lui Dumnezeu în mijlocul persecuțiilor. Nu și-au pus speranța în lume, ci în Domnul, și așa au mers mai departe. Aș vrea să le mulțumesc acestor umili învingători, acestor sfinți „de alături”, care ne arată calea. Lacrimile lor n-au fost fără rost, au fost rugăciune care s-a ridicat la Cer și a udat la rădăcină speranța acestui popor.

Dragi frați și surori, Maria merge, întâlnește și se bucură pentru că a purtat ceva mai mare decât ea însăși: a fost purtătoarea unei binecuvântări. Asemenea ei, nici noi să nu ne temem să fim purtătorii binecuvântării de care România are nevoie. Voi să fiți promotorii culturii întâlnirii care să dezmintă indiferența și diviziunea și să permită acestui pământ să cânte cu tărie milostivirile Domnului.

Încheiem cu salutul PS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, adresat la sfârşitul Sfintei Liturghii:

La sfârșitul acestei Sfinte și Dumnezeiești Liturghii, primiți, Sfinte Părinte, gândul nostru de mulțumire și de recunoștință.

Isus le-a spus ucenicilor săi (Lc 10,16): „Cine pe voi vă ascultă, pe Mine Mă ascultă”. V-am ascultat, Sanctitate, știind pe cine ascultăm. Ne-am rugat împreună, știind cu cine ne rugăm. Vă mulțumim că azi sunteți cu noi aici, cu Biserica noastră locală de ambele rituri, cu țara și poporul nostru.

Permiteți-mi, Sfinte Părinte, să vă mai spun un cuvânt. Sanctitate, adesea folosiți expresia: „Vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine”. Astăzi, suntem noi cei care ne îndreptăm spre Sanctitatea Voastră și vă spunem: Sfinte Părinte, nu uitați să vă rugați pentru Biserica noastră locală și pentru țara noastră.

Binecuvântați-ne, Sfinte Părinte, pe noi toți! Binecuvântați patria noastră, poporul nostru, pentru ca, întăriți în credință, înrădăcinați în dragoste și însuflețiți de speranță, să putem merge împreună pe drumul istoriei, căutând binele comun, fraternitatea, pacea și buna înțelegere. 

Vă mulțumim din toată inima!

Programul de sâmbătă, 1 iunie 2019: București – Șumuleu Ciuc – Iași – București

Sfânta Liturghie la sanctuarul marian de la Șumuleu-Ciuc ocupă prima parte a zilei de sâmbătă, 1 iunie a.c., din agenda călătoriei apostolice în România, urmând ca, în partea a doua a zilei, papa să viziteze dieceza de Iași pentru o întâlnire cu tinerii și familiile.

La ora 9.30, pontiful pleacă de la București cu avionul spre Bacău, după care merge cu elicopterul la Miercurea-Ciuc, în arhidieceza romano-catolică de Alba-Iulia. Succesiv, papa merge cu automobilul la sanctuarul Fecioarei Maria de la Șumuleu-Ciuc, unde celebrează Sf. Liturghie cu pelerinii prezenți și ține omilia celebrării euharistice.

În jurul orei 17.00 papa ajunge cu elicopterul pe aeroportul din Iași. La 17.30 face o vizită la catedrala romano-catolică, după care merge în fața Palatului Culturii pentru o întâlnire mariană cu tinerii și familiile, cărora le adresează cel de-al șaselea discurs al vizitei. În cursul serii, papa se întoarce cu avionul la București.

***

Material apărut pe www.vaticannews.va/ro

Distribuie cu: