Loading...

Nisiporești: Jubileu la 125 de ani

Duminică, 2 mai 2021, în comunitatea parohială şi conventuală din Nisiporeşti, fraţii franciscani minori conventuali din comunităţile noastre au celebrat un nou eveniment aniversar din itinerarul celebrativ al Jubileului celor 125 de ani de la înfiinţarea canonică a Provinciei Franciscane Conventuale „Sf. Iosif” din România, evocând şi redeschiderea aici a Seminarului Franciscan, eveniment ce a avut loc în data de 2 mai 1990, după 42 de ani de la desfiinţarea şi confiscarea abuzivă a Seminarului şi Gimnaziului Franciscan din Hălăuceşti (3 august 1948).

Nisiporeşti: celebrarea Jubileului celor 125 de ani ai Provinciei Franciscane din România

Distribuie cu:

Sărbătoarea a început cu o Sfântă Liturghie solemnă concelebrată, la ora 11:00, cu participarea a 21 de fraţi şi a întregii comunităţi a credincioşilor din Nisiporeşti, prezidată de Pr. Damian Patraşcu, ministru provincial, şi frumos animată de vocile minunate ale corului copiilor din parohie, sub îndrumarea surorilor CMD. Fraţii au fost invitaţi să cinstească cu credinţă şi recunoştinţă memoria fraţilor care ne-au precedat în lucrarea lui Dumnezeu, dar şi să ceară iertare Domnului, în numele lor, şi pentru toate greşelile fraţilor înaintaşi, privind, mai curând, la mărturia vieţii lor şi la sacrificiul lor. În cuvântul de învăţătură, Pr. Sorin Giurgi, invitându-ne să contemplăm misterul Paştelui şi al mormântului gol, a pus în lumină tocmai puterea dumnezeiască care a lucrat tainic în sufletul fraţilor înaintaşi şi în sufletul credincioşilor noştri, în perioada de grea încercare a regimului comunist. A fost evocată, cu o vie amintire, figura părintelui Petru Albert, promotorul principal al iniţiative providenţiale istorice de redeschidere a seminarului (în condiţiile precare de atunci), alături de ceilalţi fraţi care au trudit cot la cot cu el. Această putere a izvorât din sămânţa divină care a rămas şi a lucrat în sufletele lor, sămânţă semănată cu curaj de aceşti bravi fraţi chiar şi în întunericul cel mai mare al închisorilor şi al persecuţiei.  

La final, Pr. Provincial, mulţumind tuturor pentru participare, a subliniat în faţa credincioşilor că toţi, fraţi şi laici, trebuie să ne simţim franciscani, deoarece avem un suflet franciscan şi o istorie franciscană; în acest sens, dând-o drept exemplu de excelenţă pe Fericita Veronica Antal, a adus aminte fraţilor că se aşteaptă, de asemenea, că şi un frate, cel puţin, ar trebui să ajungă să se bucure de recunoaşterea sfinţeniei şi să fie ridicat la cinstea altarelor, alături de sora fericită Veronica.

Bucuria sărbătorii a continuat şi printr-o agapă frăţească oferită de fraţii conventului din Nisiporeşti care au pregătit şi au găzduit acest eveniment, totul spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi cinstirea memoriei fraţilor cărora le datorăm o vie recunoştinţă, dar şi rugăciunea noastră pentru tot ceea ce au făcut şi ne-au lăsat ca moştenire.

* * *

Predica pr. Adrian-Sorin Giurgi:

Nu există nici o forță care să ucidă spiritul. Un nou început.

Redeschiderea Seminarului franciscan, 2 mai 1990

O parte a credincioșilor din comunitatea din Nisiporești își amintesc cu mare emoție marea veste care circula înainte de sărbătoarea Paștelui din 1990. Pr. Albert, în vârstă de 70 de ani, împreună cu un grup de părinți franciscani, vor să deschidă un seminar franciscan la Nisiporești. Eram încă nedumeriți de evenimentele din decembrie 1989 și iată această veste, așa dintr-o dată; pr. Albert, paroh pentru mulți ani în comunitatea din Nisiporești, vrea să deschidă un seminar. Reflectând mai bine, ne putem da seama că a fost un eveniment providențial pregătit de mult timp. Ca să putem înțelege mai bine să ne lăsăm luminați de credința pe care o celebrăm în aceste zile.

Preacucernice pr. Ministru provincial, cucernici părinți și frați, dragi copii, iubiți crendincioși!

Suntem în perioada pascală, în care celebrăm marele mister al mântuirii noastre: patima, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Tot astăzi, Bisericile orientale celebrează marea sărbătoare a Învierii. Acest mister este modelul după care fiecare creștin trebuie să-și trăiască credința; mister care ne ajută și ne luminează să putem înțelege istoria noastră personală, dar și evenimentele din istoria Bisericii și a societății.

Doresc să vă propun un „semn”, care poate fi considerat ultimul „semn” al vieții pământești a lui Isus și, totodată, primul semn al vieții celei noi al lui Isus Înviat. Acest „semn” este mormântul lui Isus. Întâi, „mormântul” din Sâmbăta Mare, când Isus înfășurat în giulgiu este pus în mormânt, este pusă o piatră grea la ușa mormântului; dar lucru și mai surprinzător, această piatră a fost sigilată și mormântul păzit de gărzile romane. Mai marii poporului care decretaseră că e mai bine să moară un singur om decât o națiune întreagă, vor să se asigure că Isus este mort și că va rămâne mort. Același „mormânt”, a doua zi; gol, cu piatra dată la o parte, gărzile speriate și risipite, și un du-te-vino la mormânt a persoanelor care l-au urmat pe Isus, femeile evlavioase și ucenicii săi. Ei găsesc piatra dată la o parte și mormântul gol.

Un alt „semn” care ne-ar putea ajuta să vedem cum credința în misterul mântuirii noastre este mereu vie și se întrupează în istorie, este cel propus de Cuvântul Evangheliei de astăzi: Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Doresc să vă propun un exercițiu de imaginație și creativitate. Vița de vie împreună cu mlădițele, pusă în „mormânt” și piatra deasupra. Oare va muri? Oare nu va încerca să iasă la lumină? Înrădăcinându-se în pământ, vița dă viață mlădițelor încât acestea din urmă vor căuta o fisură să iasă la lumină. Astfel, găsesc în jurul pietrei posibilitatea de a ieși afară, se întăresc și ajung să îndepărteze piatra. (Este și o legii a naturii care face posibil acest lucru, să ne amintim de semințele care se află sub stânci sau beton sau asfalt și caută să încolțească și să iasă afară.)

Acum să revenim la evenimentul de astăzi. Și aș dori să încep cu mărturia pe care a dat-o pr. Albert într-un articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton:

În vara anului 1948 regimul comunist a desființat școlile catolice și a „naționalizat”, adică a confiscat clădirile școlilor noastre. A comis alt dezastru: a ars cărțile bibliotecii Instituttului Teologic din Luizi Călugăra, a distrus o parte din cărțile bibliotecii de mare valoare istorică și culturală din Hălăucesti unde secole de a rândul misionarii depozitaseră cărțile lor aduse din occident. O altă parte din aceste cărți a fost transportată de organele securității la biblioteca Universității din Iași.

Nu există forță care să ucidă spiritul. Când comuniștii „au naționalizat” Seminarul Franciscan din Hălăucești s-au urcat pe acoperișul clădirii ca să smulgă crucea de pe vârful ei; n-au reușit, s-au mulțumit să îndoaie crucea de fier ca să nu se vadă. (…) Sub teroarea comunistă aproape 100% dintre preoții franciscani din Moldova au fost arestați, judecați, condamnați, băgați și vlăguiți în pușcării sau la muncile forțate. Har Domnului că cei care au rămas în viață și și-au recăpătat vigoarea, după explozia social-politică din decembrie 1989 au reluat cu entuziasm activitatea: au redeschis seminarul franciscan mai întâi, în mod provizoriu, la Nisiporești. (nr. 30, sept.-oct. 1998, p. 15).

În 1949 s-a pus „piatra roșie” pe sufletul românului creștin, a fost „sigilată” și „păzită” ca să nu mai intre nici o rază din lumina divină. Câte „morminte”, închisori, nu au fost construite ca să înmormânteze Vița de vie cu mlădițele sale. (Pentru marele părinte spiritual al creștinismului, Tertulian, închisoarea reprezenta casa diavolului.) Dar acolo în mormânt Vița a continuat să dea viață mlădițelor care aduceau rod, iar rodul lor a fost supus teascului celui rău, (sub teroarea comunistă aproape 100% dintre preoții franciscani din Moldova au fost arestați, judecați, condamnați, băgați și vlăguiți în pușcării sau la muncile forțate. Pr. Albert), din care au scos vinul cel nou pentru Împărăția cerurilor, teascul care a stors sângele martirilor. Acest sânge a devenit sămânța noilor creștini. (Tertulian).

Dar au mai rămas câteva mlădițe (vlăguite), care au reușit să dea la o parte „piatra roșie” de pe sufletul creștinului și au început să aducă roade în afara „mormântului”. Iar unul dintre aceste roade a fost deschiderea unui Seminar franciscan la Nisiporești. Iată o mică parte din istoria de credință și de viață care a pregătit aces eveniment istoric si unic.

Aceste roade au fost bogate pe măsura suferințelor și muncilor părinților noștri.

Ministrul general Pr. Lanfranco Serini (care a iubit și a susținut enorm pe frații provinciei noastre; ori de câte ori ne întâlneam cu el în Italia ne întreba de fiecare frate, cu nume și prenume), făcând prima vizită în România, în martie 1991; a ajuns la Nisiporesti pe 9 martie, la ora 12.17. În jurnalul său de călătorie (Asterischi di viaggio) descrie orice amănunt; era încă zăpada și au ajuns cu mașina într-un șant (era împreună cu pr. Hubert asistent general și pr. Matteo un chinez). A trecut o altă mașină și au văzut număr străin, i-au ajutat și însoțit până la parohie, iar aici la deal au și trebuit să împingă mașina di cauza gheței.

A merit tot sacrificiul să venim de la Roma pentru această întâlnire cu cei 5 preoți care se ocupau de seminar și cu cei 40 de tineri seminariști.

Tot în jurnalul său, menționează că pr. Alixandru Gabor i-a sintetizat situația globală a acestei case și a întregii Provincii: Astăzi, aici la noi, se trăiește o carismă particulară a unui nou început.

Un nou început: numai așa, continuă ministru general, se poate explica fervoarea, entuziasmul, comuniunea, zelul evident în acești frați.

Un nou început; care le-a dat curaj tinerilor să accepte situația precară, săracă, de nedescris.. Spiritul de sacrificiu este bucuria acestor tineri; pe care l-au acceptat ca „substanța”, esențialul unei alegeri de viață voită și urmată cu hotărâre. Selecția fusese deja făcut anterior. Cine a acceptat să trăiască cu aceste lipsuri, a intuit deja ce înseamnă o chemare franciscană.

Iată roadele, recunoscute și susținute de întreaga familie franciscană din lumea întreagă.

Doresc să închei cu mărturia pr. Albert, nici nu s-ar putea altfel:

În mai 1990, când şcolile din ţară se pregăteau să dea vacanţa cea mare de vară, la Nisiporeşti începea şcoala. Cursurile au continuat fără să se ţină cont de sezoane, ca să se recupereze, pe cât se putea cei circa 50 de ani pierduţi de învăţământ. Peste 60 de tineri au fost înscrişi şi adăpostiţi în şura amenajată, în garajul amenajat, (tineri mai veneau și atunci s-a împărțit grajdul în două, într-o parte seminariștii și în cealaltă animalele; s-a făcut comparația cu tugurio de la Rivotorto – Italia; Nisiporesti – Rivotort-ul românesc.) în subsolul amenajat al casei parohiale. S-au instalat paturi suprapuse. Nu s-a asfixiat nici un seminarist. Acum sunt preoţi. Stau de vorbă cu ei, îşi aduc aminte în ce spaţiu strâmt învăţau, dormeau, cum intrau în Sala de studiu prin gura de intrare comună şi beciului (se mai întâmpla uneori, mai ales dimineața, ca unul sau altul să dea cu capul de pragul de sus; poarta care ne învăța calea umilinței), şi cum îi fotografiam. Acum se amuză, râd cu plăcere şi au sentimentul triumfului că au recuperat timpul irecuperabil, că au suspendat scurgerea timpului cu studiul lor asiduu şi neîntrerupt.

Dragi frați și iubiți credincioși, nu există nici o forță care să ucidă spiritul, să nu lăsăm să ni se pună „pietre” pe sufletul și pe viața noastră și să rămânem mereu uniți cu Vița care este Cristos. Să nu uităm că mereu este un nou început!

Cristos, speranța mea, a înviat! (Pr. Adrian-Sorin Giurgi)

* * *

Duminică, 2 mai 2021, în comunitatea parohială şi conventuală din Nisiporeşti, fraţii franciscani minori conventuali din…

Publicată de Provincia OFMConv. din România pe Luni, 3 mai 2021

Distribuie cu: