Roma, 1972: Mons. Duma (al treilea din stânga) și comunitatea de la Seraphicum, cu card. Paolo Morella (în centru), Protectorul Ordinului de atunci.

Distribuie cu:

Împlinea 85 de ani când își încheia existența eroică, Mons. Ioan M. Duma, unul dintre episcopii clandestini sub „Cortina de Fier”, născut în România, la Fărăoani, Valea Mare, pe 5 noiembrie 1896, și mort pe când avea domiciliul forțat, la Târgu Joi, pe 16 iulie 1981.

Foarte de tânăr, a fost constrâns să se înroleze timp de doi ani în primul război mondial. A fost primit între Frații Minori Conventuali din Provincia Sfântul Iosif din România, după ce a profesat voturile simple în patrie (1919), a studiat filosofia la Assisi (1919-1921) și teologia la Roma (1921-1925) la Facultatea de Teologie a Ordinului, pe atunci pe Via S. Teodoro. Voturile solemne le-a profesat pe 28 octombrie 1922 în capela colegiului roman, unde, pe 22 iunie 1924 a fost hirotonit preot de Mons. Dominique Jaquet, frate conventual, arhiepiscop titular de Salamina, profesor al Facultății.

Întors în Provincia sa în anul 1926, a fost profesor la seminarul mic din Hălăucești, apoi paroh la Galați, desfășurând o bogată activitate între credincioșii de aici și conducând revista parohială Curierul (1926-1929). A fost ales secretar provincial (1929), apoi din nou rector la Hălăucești, dar se reîntoarce repede la Galați, din 10 august 1930 până în 1947, ca superior și paroh, foarte apreciat, dovedind calități de păstor neobosit.

Din păcate, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca urmare a acordurilor de la Yalta (1945), care au împărțit Europa în două blocuri, în 1946 cobora și asupra României rău famata „Cortină de Fier”, după cum toți o știu, influențată de Rusia marxistă.

Caracteristicile principale ale imperialismului sovietic sunt ateismul și absența libertății, elemente negative care, în afară de câteva diferențe ideologice, se întâlnesc în toate țările oprimate de comunism. Când în 1946 rușii au intrat în Galați, pentru că deja băteau vânturi aducătoare de nenorocire, părintele Duma primise de la Nunțiul din România însărcinarea de Vicar apostolic și pe 11 decembrie fusese ales de Ordin drept Comisar General pentru Transilvania. În îndeplinirea celor două atribuții, într-o țară cu un regim dictatorial, pr. Duma a făcut tot posibilul să-și scutească de suferințe și sacrificii poporul său, deja încercat de dezastrele războiului. Pentru că nu se putea prevedea cu ușurință sfârșitul dictaturii, Pius al XII-lea l-a ales episcop titular de Iuliopolis (în Galitia Prima, astăzi Turcia), fiind consacrat de Nunțiul Apostolic Gerald O’Hara pe 8 decembrie 1948.

În ciuda îngrădirilor dictaturii care îl constrângea să acționeze clandestin, cu riscul vieții, în afară de datoriile episcopale, a păstrat și slujirea de Comisar General, care i-a fost reînnoită în 1948 și apoi în 1951, anul în care, cu siguranță, spionat de poliție, a fost arestat și supus timp de patru ani (1951-1955) unei dure închisori în celula 24 a Securității din Arad. Mons. Duma era conștient că de la dictatura marxistă, ostilă oricărei forme de religie, nu putea să se aștepte decât la suferințe și nedreptăți de tot felul. Se vede această convingere chiar din alegerea motto-ului său episcopal: Per crucem ad lucem.

De altfel (știm din scrisoarea trimisă de el pe 8 decembrie 1948 Ministrului General Beda Hess), în omilia de la Liturghia consacrării, nunțiul O’Hara spusese, fără ocolișuri, că nu-i pune la gât „o cruce de aur, ci o cruce foarte grea de plumb!”.

Ieșit din închisoare pe 25 septembrie 1955, deși avea domiciliul forțat în palatul episcopal din Iași, putea cel puțin să facă puțin apostolat între tinerii studenți, dar, acuzat că împiedică educarea seminariștilor, pe 25 octombrie 1956, sub escorta miliției și a ministrului Cultelor, a fost dus în exil la Kogălniceanu. Duplicitatea aceasta arată clar că Guvernul încerca să-l abată pe Mons. Duma de la fidelitatea față de Biserica Catolică; a rezistat eroic presiunilor, alegând exilul, care s-a terminat pe 7 octombrie 1958, când a fost transferat la Târgu-Jiu, unde va rămâne până la sfârșitul vieții, conducând o parohie în care erau abia 300 de catolici dintr-un oraș de 60000 de locuitori.

În 1971 Guvernul român i-a permis Mons. Duma să iasă din România pentru trei luni ca să meargă în pelerinaj la Roma. Pe 17 octombrie a participat la beatificarea lui Maximilian Kolbe celebrată în bazilica Sfântul Petru de papa Paul al VI-lea, care în ziua următoare i-a acordat o audiență privată de „o oră întreagă”, așa cum le-a povestit fraților români. Cu o zi înainte participase și la inaugurarea Anului academic 1972-1973 la Facultatea de Teologie Sfântul Bonaventura, care nu se mai afla pe Via S. Teodoro, unde el a fost student, ci la Seraphicum, pe Via Laurentina. Pe 12 noiembrie, oaspete de seamă la Seraphicum, s-a întreținut îndelung într-o conversație amabilă cu profesorii și studenții. S-au depănat amintiri plăcute din timpurile în care, încă tânăr, își petrecuse anii liberi și senini în Roma Cezarilor și a Papilor. Dar, la întrebarea, poate indiscretă, a unui student cu privire la experiența din regimul comunist, a răspuns precaut: „Am fost în închisoare 4 ani și mulți ani în libertate supravegheată; am învățat să am puține dorințe, iar pe acelea puține să le am pentru puțin timp”.

După ce au trecut cele trei luni de libertate, pe 24 octombrie s-a întors în parohia Târgu-Jiu, resemnat, dar bucuros să facă voința lui Dumnezeu. Căuta să evadeze într-un mod ideal de sub cortina de fier, dedicând mult timp liber corespondenței cu confrații, în special cu Ministrul General, căruia pe 22 iunie 1974, la aniversarea celor 50 de ani de la hirotonirea sacerdotală, i-a exprimat dorința ca în acea zi, părintele General, membrii Curiei și toți confrații, la Sfânta Liturghie, la „amintirea celor vii”, să-i ceară Domnului să-i îngăduie un „sfârșit desăvârșit” (adică să ajungă fericit în împărăția Luminii), conform spiritului liturgiei Completoriului.

În vara anului 1980, când Vicarul General Biagio Kruszylowiz a obținut permisiunea de a-l întâlni în parohie, el a profitat să-i exprime legătura sa fraternă de nezdruncinat cu iubitul Ordin Franciscan Conventual.

S-a stins senin la Târgu-Jiu pe 16 iulie 1981, în comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel. În testamentul spiritual din 23 octombrie 1974, citit la înmormântarea la care au participat multe persoane, adunate în jurul sicriului său, între altele, scrisese:

„Vreau să mor ca un adevărat franciscan, adică asemenea unui fiu al seraficului Părinte Francisc de Assisi, credincios supus Sanctității Sale Papa de la Roma și fiu credincios al Sfintei noastre Biserici Catolice”.

(traducere din limba italiană de fr. Cristian Clopoțel)

Fr. Francesco Costa este profesor emerit al Colegiului Internațional „Sfântul Bonaventura” – Seraphicum (Roma).

***

Material apărut în revista San Bonaventura informa a Colegiului Internațional Seraphicum, noiembrie 2016, anul IV, nr. 46.

Distribuie cu: