Loading...

Martirii și mărturisitorii neamului românesc (1948-1989)

Distribuie cu:

De-a lungul anului 2015, lună de lună, Academia „Petru Tocănel”, din cadrul Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman, va organiza conferințe și evenimente în cadrul cărora se vor omagia martirii și mărturisitorii neamului românesc din perioada 1948-1989. Prima întâlnire din acest an a avut loc vineri, 23 ianuarie 2015, la ora 18.00, în sala de conferințe a Hotelului Roman, unde au conferențiat pr. dr. Florin Ţuşcanu și pr. dr. Eduard Ferenţ, în fața unui public numeros și dornic de a afla lucruri noi chiar de la cei care, într-un fel sau altul, au fost protagoniști în acele vremuri. Moderatorul acestei întâlniri a fost pr. conf. univ. dr. Damian Patrașcu, rectorul Institutului Franciscan.


 

În prima parte a conferențiat pr. dr. Florin Ţuşcanu, care a evidențiat importanța cunoașterii adevărului istoric, așa cum a fost trăit de cei care, în primă persoană, au suferit persecuțiile regimului totalitar comunist. Redăm, în cele ce urmează, câteva frânturi din partea introductivă a conferinței părintelui:

„Aș vrea să încep cuvântul meu cu câteva gânduri ale unuia dintre cei care au cunoscut suferința și biruința răului în temnițele comuniste, părintele Dimitrie Bejan, intitulate sugestiv: Amintiri din captivitate: «… Îmi răsăr vii în amintire oameni și locuri prin care am trecut. Estompat, în depărtări, războiul pierdut. Mai aproape de orele prezente cuștile de beton și fier de la interne. Jilava cu marile încercări. Aiudul și Gherla unde satana cerne sufletele prin sita mongolă. Canalul pecetluit până la a doua venire cu miile de cruci ale celor răstigniți și Minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic și Valea Nistrului. Atâția oameni care au fost și au trecut dincolo, ducând cu ei durerile noastre! Peste tot locul cazne și încercări. Dar noi trăim și ducem în sufletele noastre mirul de pe frunțile celor ce  au murit. Inimile lor bat în inimile noastre și visurile lor de biruință sunt visurile noastre pentru mâine».

Despre calvarul României creștine din perioada regimului totalitarist – amintea părintele Țuscanu – s-au scris nenumărate volume ce „înmănunchează un adevărat sinaxar al martirilor neamului, creștini de toate confesiunile ce au suferit detenție, deportare, ori au fost uciși prin metode specifice regimului comunist, a căror amintire se cuvine să o avem vie în conștiința noastră. Este o reparație morală, este dreptul la neuitare”.

Și a mai afirmat: „Referindu-ne la perioada de timp în care țara noastră s-a aflat sub puterea necredincioșilor, nu putem uita cât rău a pricinuit poporului, inclusiv Bisericii creștine, stăpânirea atee a comuniștilor. De aceea considerăm ca o datorie a noastră de suflet, a generației mileniului al III-lea creștin, să rememorăm cele întâmplate în cei 45 de ani de comunism , când atâția fii ai Bisericii, preoți, călugări, sau simpli credincioși, împotrivindu-se răului, au devenit martiri  si mărturisitori. Asaltul împotriva Bisericii, împotriva credinței și a celor care o mărturisesc, a îmbrăcat diverse forme la noi în țară. Fiecare confesiune creștină a avut propriul calvar, dar Biserica Ortodoxă Română a avut cea mai grea cruce de purtat pe umerii săi, deoarece, așa cum  menționa părintele Dumitru Stăniloae: «Biserica Ortodoxa a fost supusa de regimul comunist unei prigoane deosebite …întrucât reprezenta majoritatea in rândul poporului roman». Cei mai în vârstă își amintesc de perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, când regimul comunist se instaura progresiv la noi și în celelalte țări căzute sub dominație sovietică și se vorbea atunci, că în aproximativ 50 de ani, credința va dispare complet. Orice manifestare religioasă era suspectată, tulburată, chiar interzisă, iar Biserica, chiar dacă se bucura de adeziunea majorității populației, abia supraviețuia.

Constatându-se nerealismul calculelor inițiale, s-a trecut la o altă strategie, mergând de la restrângerea treptată a serviciilor religioase și clasificarea lor drept misticism degradant, până la acuzarea preoților și credincioșilor că sunt reacționari, urmată de arestarea și condamnarea lor. După instaurarea puterii comuniste, atacul împotriva Bisericii s-a declanșat pe mai multe planuri. Inițial au fost atacate fundamentele spirituale și morale ale credinței în general, acuzând de obscurantism orice instituție bazată pe religie”.

În cea de-a doua parte a serii, pr. dr. Eduard Ferenţ a prezentat publicului tema: Apărarea identității noastre creștine, prilej de maturizare umană și spirituală. Expunem, în continuare, o mică parte din conferința părintelui.

„În rostogolirea anilor, evenimentele istorice curg asemenea apei unui râu și, după cum niciodată nu te scalzi în undele aceleiași ape curgătoare, la fel sunt și evenimentele istorice: irepetabile. Pentru a le înțelege încărcătura istorică, e necesar un recul, o anume depărtare de desfășurarea lor rapidă sau înceată. În al doilea rând, pentru a le sesiza sensul, trebuie să-ți însușești sufletul sau starea de spirit a epocii în care ele au avut loc.

Adresându-mă în acest moment unui auditoriu care, în cea mai mare parte, nu se născuse pe când noi, cei mai în vârstă, trăiam evenimentele pe care le comemorăm, cred că e necesar să ne însușim ambele condiţii cerute pentru decodificarea sensului istoriei mai recente de la noi. Istoria, așa cum este, a fost și rămâne mater et magistra vitae. Ea ne învață că, adesea, în timp ce ea se vremuiește, din cauza îmbătrânirii lumii, credința în Dumnezeu se întunecă, iar moravurile societății se moleșesc; ne mai învață că, în timp ce fervoarea vieții se vlăguiește, deoarece la zgura vremuirii vremurilor se adaugă rugina viciilor, cu toate acestea, Dumnezeu, care conduce istoria omenirii proniind-o permanent, în misterul îndurării sale, ridică noi personalități, îngrijindu-se astfel prin ele atât de întărirea credinței, cât și de reformarea moravurilor societății. Evenimentele și personalitățile la care mă voi referi în această conferință reprezintă, de fapt, stări de spirit trăite de înaintaşii noştri pe aceste meleaguri.

Cugetând la ele, le-am intitulat astfel: A. Eliberați am fost, dar cum şi încotro mergem? B. Unde n-am cuvânt, n-am ce căuta. C. Cum îndrăzneşti să refuzi sarcinile partidului? Din aceste stări evenimenţiale vom remarca faptul că, mai ales pe parcursul istoriei noastre recente, am fost nevoiți să ne apărăm însăşi identitatea noastră umană şi creștină, în timp ce unii reprezentanți de-ai noștri au rezistat chiar până la sacrificiul vieţii buldozerului comunist năruitor. Această rezistenţă umană şi creştină constituie momentul maturizării noastre ca oameni şi creştini.

Explicația rezistenței lor e îndoită: prima a fost asistența activă şi continuă din partea lui Dumnezeu care nu şi-a părăsit niciodată Biserica, iar a doua constă în faptul că în toţi aceşti ani duri ai istoriei am beneficiat, slavă Domnului!, de unele personalități, adevărate lumini călăuzitoare ale istoriei noastre recente, părinţi ai timpurilor moderne, adevărate făclii şi călăuze pe drumul vieţii, maeştri şi coloane vertebrale ale societăţii noastre.

Ca magistra vitae, istoria acestor evenimente şi comemorarea lor ne învaţă şi ne îndeamnă să aprofundăm adevărul complet despre Cristos, Mântuitorul lumii, prezent şi activ în Biserică şi în lume, dar şi despre om, prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă, îndeplinindu-și misiunea[1]. Acest om fiind calea principală a Bisericii, calea vieții şi a experienței sale cotidiene, a misiunii și a muncii sale, cere ca Biserica timpului nostru să se reînnoiască mereu şi să devină mai conștientă de situația lui de astăzi. Ea trebuie să fie conștientă atât de posibilitățile pe care le are de a-l sluji pe omul integral, cât şi de amenințările şi pericolele care se prezintă omului.

Prin însăși misiunea ei, Biserica trebuie să facă din viața umană una mai umană, conducând-o la împlinirea finală a vocației sale de om[2]. Dar acceptarea ,,situației” omului în lumea contemporană nu trebuie să ne facă să neglijăm participarea vie la aspirațiile sădite în inima omului, aspirații care au ca scop autentica demnitate a omului integral.

În același timp, dificultățile, încercările şi chiar persecuțiile întâlnite de-a lungul anilor nu trebuie să devină focare de criză, ci ocazii, prilej şi punct de plecare pentru noi cuceriri pe drumul Poporului lui Dumnezeu, care a pășit în mileniul al treilea pe aceste meleaguri. Biserica noastră locală de Iași trebuie să rămână Biserica unei mărturii responsabile şi mature, aceea a predecesorilor noștri martiri[3]. De la ei am învățat că o istorie fără cultură şi fără Dumnezeu este o catastrofă. De aceea, Statului Român, cu care voim să slujim omului integral, îi spunem şi noi, cei de astăzi, că-l vrem pe Dumnezeu în familie, în şcoli, în cărţi, la televiziune şi radio, deoarece istoria noastră nu poate fi înţeleasă fără a face referinţă la Dumnezeu.

Istoria rămâne, aşadar, mama şi învăţătoarea vieţii noastre. Martirii şi confesorii noştri din primul şi cel de-al doilea mileniu ne învaţă să privim şi să înţelegem fiinţa tainică a Bisericii de astăzi şi a viitorului numai în relaţie cu Biserica din trecut. Ei sunt părinții moderni ai mileniului al treilea, lumini călăuzitoare ale Bisericii noastre locale pe drumul credinței şi maeștri pentru viață.

Astăzi, din păcate, se încearcă din nou să ni se falsifice istoria ori să ni se confiște memoria prin dezinformare metodică şi prin deformarea realităţii. Biserica nu trebuie să se lase instrumentalizată în scop politic, ci să aibă curajul să gândească şi să exprime numai adevărul despre ea însăşi şi despre om, calea principală a misiunii sale de evanghelizare”.

Mișcați de aceste gânduri, considerăm că nu putem să încheiem altcumva această relatare decât printr-o meritată aclamație: Cinste martirilor, eroilor, mărturisitorilor și celor care au trăit cu demnitate credința creștină !

Pr. dr. Eugen Răchiteanu

——————————-

[1] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptor hominis / 4.03.1979, Editions du Centurion, Paris 1979, 55-56, 73.

[2] Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Redemptor hominis, n. 18 / b, p. 71.

[3] Cf. R. Netzhammer, Antichităţile creştine din Dobrogea, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, 12-59. Cf. E. Ferenţ, Pneumatologia, ARC, Bucureşti 1999, 240-266.

 

Distribuie cu: