Distribuie cu:

Sâmbăta, 15 noiembrie 2025, Mănăstirea Regina Carmelului din Ciofliceni a devenit gazda unei sărbători cu totul speciale. Credincioși din numeroase parohii – Decanatul Ploiești (cuprinzând parohiile din Ploiești, Târgoviște, Sinaia, Câmpulung, Pucioasa și Câmpina), Parohia Sfânta Maria a Harurilor – Bărăția din București, precum și Parohia Popești-Leordeni – s-au adunat pentru a marca Jubileul Speranței într-un mod profund semnificativ: dedicat celor mai iubiți fii ai Domnului, Săracii. Evenimentul a avut loc chiar în preajma zilei în care Biserica Universală celebrează Ziua Mondială a Săracilor, ajunsă la cea de-a IX-a ediție.

Primirea pelerinilor și întâlnirea cu sărbătoriții

Odată ce autocarele au sosit la poarta Mănăstirii, atmosfera a devenit imediat una de căldură și apropiere. Înainte ca procesiunea solemnă să înceapă, organizatorii au pregătit un moment de reculegere la ceai, cafea și o gustare primitoare. Aici, întâlnirea cu cei sărbătoriți – frații iubiți ai străzii – s-a dovedit a fi spontană și împletită de bucurie autentică pentru mulți dintre participanți.

A urmat procesiunea către sanctuar, desfășurată conform ritualului stabilit pentru liturgia Jubileului. Un detaliu emoționant nu a trecut neobservat: unii dintre sărbătoriți au ales să rămână în spate, printre ultimii pelerini, lăsând cu modestie locurile din față altora – fie în timpul procesiunii, fie în interiorul bisericii. Așa procedează ei și în viața de zi cu zi, acceptând cu resemnare ultimele rânduri.

Celebrarea Sfintei Liturghii

Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Părintele franciscan Sergiu Daniel Antal, desemnat pentru această misiune de Excelența Sa ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București. La slujbă au participat cu bucurie un număr însemnat de preoți, dornici să fie prezenți în aceste momente de har și binecuvântare.

Lecturile zilei au fost proclamate cu evlavie, iar psalmul a fost intonat de câțiva frați aflați sub ocrotirea Surorilor Misionare ale Carității și a Fraților Misionari ai Carității. Reculegerea lor profundă, căutarea umilă a lui Dumnezeu și devoțiunea sinceră au dezvăluit câte ceva din frumusețea ascunsă a acestor oameni. Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu, capitolul 12, versetele 38-44, a fost citită de Părintele franciscan Eusebiu Iacob, guardianul Conventului Bonaventura din București.

Cuvântul predicii: chemarea la esențial

Predica susținută de Părintele franciscan Dragoș Kelemen a îndreptat inimile tuturor către ceea ce contează cu adevărat: interiorul, sufletul nostru. Fiecare participant a putut fi mișcat de exemplul văduvei din Evanghelie, care:

„cu discreție, lasă din sărăcia ei, totul, cu deplină încredere în Dumnezeu”

Ea se află desprinsă de tot ceea ce o înconjoară. Este probabil ca unii dintre noi – și mă număr printre aceștia – să ne fi gândit la faptul că oferim pomană, împlinim diverse fapte caritabile către cei săraci, dar nu dăruim afecțiune, un cuvânt îmbărbătător, nu găsim timp să ascultăm, nu avem o privire blândă, lipsită de judecată.

Împrăștiați prin biserică, încercuiți din nou de frigul pe care îl suportă zilnic și la care s-au reîntors după câteva ore de respiro, acești „destinatari” ai jubileului așteaptă să primească oricând iubirea pe care Dumnezeu a sădito în inimile noastre pentru Săracii Săi. Două surori terțiare au înălțat, alături de toți cei prezenți, rugăciunile credincioșilor înspre Domnul, purtând în cuvinte speranța în grija Sa pentru noi. Momentul Euharistiei devine momentul certitudinii că suntem iubiți și iertați și, poate, cu prilejul acestui Jubileu al Săracilor, momentul în care ni s-a încredințat în taină slujirea celor nevoiași.

Chipuri și povești ce rămân în suflet

Nu pot să omit amintirea a două chipuri – tată și fiu – veniți din stradă, înghețați de frig, stingheri în prezența mulțimii, dar atât de apropiați unul de celălalt. Fiul repeta din când în când, cu o credință nestrămutată:

„nu-l las pe tata niciodată”

Cei doi au fost observați de un suflet generos, care a avut ochi ca să îi vadă și i-a îmbrăcat cu ce a putut găsi. A urmat apoi prânzul, cu alergarea plină de bună-voință spre cei care aveau nevoie de câte ceva, cu disponibilitate pentru orice solicitare. O forfotă binevoitoare a cuprins pe toți: ospitalitatea și sprijinul fraților carmelitani, modestia surorilor terțiare care au umplut cu dărnicie farfuriile – dar nu înainte de a-și fi dăruit timpul și sufletul pentru prepararea hranei – și, peste toate acestea, chipurile luminoase ale tuturor, indiferent cine ar fi fost: sărbătoriți sau gazde.

Mărturiile: momente de autenticitate și har

Momentele următoare au fost dedicate mărturiilor, anunțate și moderate cu echilibru și sensibilitate de organizatorul Jubileului, Părintele Sergiu Daniel Antal.

Fratele Gennaro, de la Misionarii Carității, a uimit și impresionat adunarea prin franchețea mărturiei sale despre propriile trăiri. A vorbit despre vulnerabilitatea care ne este comună tuturor oamenilor, despre cum aceste fragilități au fost modelate și transformate de Dumnezeu în încredere – în sine însuși, în cel de alături, în ajutorul dumnezeiesc.

Domnul Dobrescu, apropiat al fraților Misionari ai Carității, a împărtășit povestea sa despre ajutorul primit de la frații Misionari ai Carității într-un moment dificil din viața sa și despre miracolul revenirii sale, pe care îl atribuie în întregime lui Dumnezeu.

Doamna Mirela, apropiată Surorilor de Calcutta, a vorbit cu sinceritate și simplitate despre legătura sa cu Dumnezeu – veche, stabilă, privită prin prisma diferitelor etape ale existenței sale, mai fericite sau mai puțin fericite. Ne-a îndemnat pe toți să aprofundăm legătura personală cu Dumnezeu.

Chipurile celor uitați de lume

Sora Anca Vasiliu a readus prin mărturia sa chipurile unor dragi frați ai străzii pe care i-am întâlnit în acest frumos oraș al carității – o lucrare a fraților franciscani din București, în conformitate cu carisma lor, care poate fi definită printr-un singur cuvânt: „minoritatea”, ce îi caracterizează de 800 de ani. Devenită acum Asociația Pâine pentru Săraci, această operă continuă grija fraților și a voluntarilor pentru nevoiașii din stradă.

În liniștea din biserică au fost prezente, nevăzute dar simțite, persoanele pe care le-am întâlnit – unii încă lângă noi, alții privind acum din cer. Nu sunt povești despre cuvinte frumoase, ci despre oameni reali, cu nume, cu felul lor de a fi, despre suferință, despre singurătate, despre a sta lângă durere – doar a sta, despre neșansa multora de a nu putea ieși, generații la rând, din viața în stradă.

Fără a le folosi numele reale, din respectul la care au dreptul, i-am amintit pe nea Titi cel blând, pe Adriana, îngerul speriat să doarmă în stradă, pe Marius, căruia i-am fost aproape în ultimele sale două zile din această viață, pe Marian de la Universitate, cu sinceritatea lui fără nicio mască, pe Titi, copilul crescut la orfelinat, atât de afectuos și însetat de afecțiune. Și încă mulți alții, amintiți cu voce tare sau păstrați în tăcerea inimii, au fost cu noi în acea biserică.

Chemarea la privirea inimii

Rămâne să ne rugăm ca Domnul să ne dea ochii inimii, care să ne facă să nu ne îndepărtăm, privindu-l cu dispreț pe fratele care „miroase” și doarme într-un tramvai iarna, bucuros că după o noapte petrecută în frig se poate încălzi câteva ore. Sau ca orice am dărui ca pomană – chiar și țigara sau berea (singurele și ușor de înțeles bucurii ale multor frați necăjiți ai noștri) – să nu le însoțim de judecata noastră de oameni „așezați”, nici de jenă că unii ne dezaprobă, ci să le oferim tainic și cu prietenia noastră sinceră.

Procedând astfel, avem siguranța că putem fi fericiți încercând să fim slujitori inutili, lăsându-L pe Isus să-Și îmbrățișeze prin noi Săracii Săi.

Momentele finale: bucuria simplă și autentică

A urmat un moment inedit, organizat de Surorile Misionare ale Carității împreună cu frații și surorile pe care îi ocrotesc. Tocmai cei nevoiași au dat glas cuvintelor lui Isus despre răsplata celor care i-au ajutat pe „frații mei cei mai mici” – ce îndemn puternic! Momentele care au urmat – câteva scene din viața celor necăjiți, realizate cu autenticitate și uneori cu umor – ne-au destins și ne-au bucurat.

Cu binecuvântarea finală, alături de cei sărbătoriți cu ocazia acestui jubileu, a rămas un sentiment de firesc, de comuniune și de speranță. Îmi rămâne în minte simpla afirmație a unei persoane, care rezumă totul:

„Mi-am odihnit sufletul”

Mulțumim lui Dumnezeu!

Sora Anca Vasiliu, voluntar al carității

Distribuie cu: