Loading...

Duminica a VII-a a Paștelui, 28 mai 2017

1111

Ioan 17,1-11a
În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine, pentru ca, precum i-ai dat putere asupra fiecărui om, să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui! Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac. Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea! Am revelat numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău. Acum au cunoscut că tot ce mi-ai dat este de la tine, căci cuvintele pe care mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am ieşit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi. Şi toate ale mele sunt ale tale şi ale tale sunt ale mele şi sunt glorificat în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar eu vin la tine”.

 

Comentariu
Evanghelia acestei duminici prezintă un fragment din rugăciunea care încheie testamentul Mântuitorului. Este vorba despre așa-numita „rugăciune sacerdotală”, pe care Isus o înalță către Tatăl său, chiar înainte de a fi glorificat.

De ce ne propune Biserica spre reflecție în aceste duminici pascale fragmente din „testamentul” lui Isus? Pentru că testamentul se citește întodeauna după moartea celui care l-a scris. La fel „testamentul lui Isus”, este citit și meditat de către ucenicii săi după săvârșirea misterului pascal, adică patima, moartea și învierea sa.

Glorificarea lui Isus este, conform evanghelistului Ioan, „ceasul”, „ora”, momentul definitiv și absolut al manifestării iubirii lui Dumnezeu pentru oameni prin jertfa dăruirii de sine a Fiului său. Astfel, s-a împlinit lucrarea revelării adevăratului Dumnezeu pe care Isus și-a asumat-o prin întruparea sa în această lume.

„Adevăratul Dumnezeu”, o expresie care ne pune pe gânduri, întrucât trezește în noi bănuiala că există și „dumnezei falși”, care doar se pretind a fi Dumnezeul adevărat, dar care în realitate ne amăgesc, ne subjugă, ne domină și chiar ne îmbolnăvesc.

Idolii, căci aceștia sunt dumnezeii falși, au luptat dintotdeauna împotriva Dumnezeului adevărat, iar Dumnezeu, cunoscând acest pericol, l-a ajutat pe Israel, mai ales prin profeți, să-și dezvlte o conștiință capabilă să identifice idolii și să-i combată. Isus a preluat aceiași misiune, ca pe o lucrare încredințată lui de către Tatăl, și l-a făcut cunoscut oamenilor, prin cuvânt și faptă, pe adevăratul Dumnezeu: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos. Eu te-am glorificat pe pământ împlinind lucrarea pe care mi-ai dat-o să o fac”.

Diferența dintre Dumnezeu și idoli, constă în faptul că în timp ce Dumnezeu dă viață, idolii iau viața, suprimă energiile vitale ale omului, tocmai acelea care-l țin legat de sursa vieții, adică de Dumnezeu. De exemplu, idolii suprimă din inima oamenilor capacitatea iubirii gratuite, bunătatea, bucuria, iertarea, pacea, încrederea, generozitatea, spiritul de jertfă și de sacrificiu, adică ceea ce dă viață și întreține viața. Ceea ce pun în loc idolii sunt: egoismul, ura, minciuna, dezinteresul față de ceilalți, ambiția, orgoliul, trufia, tulburarea, agitația, mânia, răutatea, blasfemia, frica, violența, lăcomia, avariția, desfrâul, vorbele urâte etc. Toate acestea, ne învață și apostolul Paul, sunt faptele „omului vechi”, care nu s-a îmbrăcat cu omul nou „care se înnoieşte după chipul creatorului pentru a ajunge la cunoaştere” (Col 3,10).

„Eu mă rog pentru ei”. Isus s-a rugat pentru noi, pentru a rămâne uniți cu el, chiar și atunci când nu va mai fi prezent fizic, pentru ca să-i simțim prezența sa în credință și să continuăm să lucrăm cu el și cu Tatăl la construirea Împărăției sale. Acest mod de viață ne introduce într-o cunoaștere și comuniune tot mai profundă cu Dumnezeul revelat de Isus Cristos, iar conform evanghelistului Ioan, în asta constă, de fapt, viața veșnică. Ea este darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu prin trimiterea Fiului său în lume: „să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat lui!”

Ce înseamnă viața veșnică? Înseamnă viața lui Dumnezeu; este viața care are calitatea de a fi veșnică, așa cum este însuși Dumnezeu: veșnic, netrecător, eternul prezent. Iar această calitate a vieții lui Dumnezeu – veșnicia -, se dobândește deja, ca o pregustare, ca o anticipare, în această lume, prin primirea iubirii lui Dumnezeu și dăruirea ei fraților și surorilor noastre. Această iubire ne face să fim ai lui Dumnezeu, cum spune Isus: „Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi”. Pe aceștia, Isus îi vrea cu el: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat” (In 17,24).

 

Din Izvoarele franciscane, FF 1730
La începuturile convertirii sale, fericitul Francisc, cu ajutorul lui Dumnezeu, asemenea unui constructor înțelept, și-a așezat propriile temelii pe stâncă tare, adică pe măreața umilință și sărăcie a Fiului lui Dumnezeu, numind familia sa religioasă Ordinul fraților minori, datorită celei mai mari umilințe.

De aceea, la început a voit ca frații să fie prezenți în spitalele de leproși pentru a-i sluji și ca aici să-și așeze temeliile sfintei umilințe. Când veneau și cereau să intre în ordin, nobili sau nu, printre altele, li se spunea că trebuiau să slujească cu umilință pe leproși și să locuiască în casele lor.

Distribuie cu: