Marcu 13,33-37
În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Aveți grijă! Vegheați, pentru că nu știți când va fi timpul! Așa cum un om, plecând în călătorie, își lasă casa și dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; vegheați, așadar, căci nu știți când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neașteptate, să vă găsească dormind! Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheați!”

Comentariu
Ați remarcat cu siguranță că, paradoxal, Biserica ne propune la începutul anului liturgic, în prima Duminică din Advent, să reflectăm asupra sfârșitului; într-adevăr, fragmentul evanghelic din această zi răspunde la nedumerirea ucenicilor cu privire la venirea Fiului Omului la sfârșitul timpurilor (cf. Mc 13,4; Mc 13 reprezintă Discursul escatologic al lui Isus). Isus le („ne”) atrage atenția, elegant, că întrebarea e greșită: nu e important „când” vine acest sfârșit, deoarece el a venit deja („este” cf. Mc 13,33); de fapt, sfârșitul nu se referă la un finalul istoriei lumii, ci la împlinirea voinței de bine, a iubirii lui Dumnezeu față de noi, manifestată prin viața și cuvintele lui Isus. Primele cuvinte pe care le rostește Isus în Evanghelia după Marcu sunt: „Timpul s-a împlinit” și – sugerează textul – continuă să se împlinească; nu mai e nimic de așteptat care să vină din afara noastră; ca atare, avem misiunea să facem ca acest „timp al împlinirii” (kairos, versetul 33) să intre în viața noastră prin convertire, prin împlinirea Cuvântului care „nu va trece” (Mc 13,31).

Așteptarea, la care ne invită Adventul, constă în efortul de a trăi responsabil intervalul până când „Cristos se va forma în noi” (Gal 4,19). De aceea e important „cum” așteptăm, nu „cât” așteptăm; din acest punct de vedere, nu există un timp privilegiat al venirii Domnului, orice secundă e un har. În acest registru, cred, trebuie reflectăm și la sensul Adventului în decursul căruia ne pregătim pentru „venirea” lui Isus, care nu e ceva care se va întâmpla, ci e un eveniment care se întâmplă acum: „timpul este” (Mc 13,33), „stăpânul vine” (Mc 13,35). Depinde de noi dacă îl „vedem” sau îl „recunoaștem” și acționăm ca atare.

Isus subliniază acest aspect în două feluri. În primul rând, prin îndemnul: „priviți” (chiar dacă sensul e și de „aveți grijă”). E și prima condiție a convertirii: a privi, a ridica privirea de la sine către Dumnezeu pentru a descoperi iubirea sa paternă/maternă și milostivă; a privi către aproapele cu aceeași ochi cu care ne-a privit Dumnezeu; a se privi pe însuși în lumina Cuvântului întrupat. În al doilea rând, prin observația: „pentru că nu știți”; adică nu recunoaștem sau nu vrem să ne dăm seama că Isus este și vine mereu în mijlocul nostru prin frații „mici” (Mt 25,31-45). Preferăm să vedem o altă realitate, cea care convine comodității noastre, liniștii conștiinței adormite că suntem în regulă în fața lui Dumnezeu, când de fapt ar trebui să începem nu am făcut nimic (cf. FF 500).

Prin urmare, îndemnul principal al lui Isus este să nu culcăm pe o ureche, să veghem. În viziunea evangheliștilor a veghea nu echivalează doar cu a nu dormi. Vegherea, postura santinelei, e o luptă, ca simbol al luptei spirituale. Nu întâmplător evangheliștii folosesc acest cuvânt în contextul pătimirii, în Ghetsemani. Și în acest fragment când se amintește de venirea stăpânului seara (cina de taină și trădarea lui Iuda), la miezul nopții (arestarea), cântatul cocoșului (trădarea lui Petru), evanghelistul ne trimite cu gândul la pătimire. Dar aceasta nu se termină aici, pentru că vin „zorii zilei”, adică învierea. Lupta deci aspiră către victorie.

Așadar vegherea nu trebuie văzută doar din perspectiva trudei, ci a scopului său, reușita împotriva a ceea ce ne împiedică să-l recunoaștem pe Isus venit între noi. Vegherea e un exercițiu obositor, dar orientat spre credință: „Vegheați, rămâneți tari în credință” (1Cor 16,13). De altfel, în limba greacă, cuvântul „a veghea” provine de la cuvântul „a învia”. Cel care veghează este înviat, are ochii deschiși și curajoși să privească umilința cărnii, a umanității lui Isus coborât între noi, să recunoască semnele timpurilor și nevoilor fraților, să vadă propriile păcate și să se convertească prin îndurarea lui Dumnezeu.

Vegherea Adventului nu se exercită doar prin privațiune, ci mai ales prin exercitarea „puterii” date nouă de stăpânul timpului: puterea de a iubi, autoritatea de a sluji, capacitatea de a (ne) dărui, chiar viața, pentru alții.

„Trezește-te, tu, care dormi, ridică-te dintre cei morți, iar Cristos te va lumina” (Ef 5,14).

Din Izvoarele Franciscane
[FF 1470]: Cucernicul frate le atrăgea atenția fraților săi care erau prea neîndurători cu ei înșiși, risipindu-și puterile în vegheri, posturi și pocăință trupească. Unii, ca să înăbușe dorințele trupești, își impuneau pocăințe așa de grele, încât dădeau impresia că se urăsc pe ei înșiși. Omul lui Dumnezeu interzicea asemenea obiceiuri, dojenindu-i pe frați cu bunătate și îndemnându-i la chibzuință, alinându-le rănile cu bandajul hotărârilor înțelepte.

[FF 1541]: Trecuseră douăzeci de ani de când Francisc se consacrase să ajungă desăvârșirea evanghelică atunci când Dumnezeu cel îndurător a dorit să-i dea odihnă pentru truda sa. Într-adevăr s-a ostenit în vegheri, rugăciune și posturi, în predică, griji și compasiune pentru aproapele său. Îi oferise inima întreagă lui Dumnezeu creatorul său pe care l-a iubit din toată inima, din tot sufletul și cu toate măruntaiele sale. Pe Dumnezeu îl avea în inimă, pe el îl lăuda cu gura sa și îl preamărea prin faptele sale.

Distribuie cu: