Loading...

Duminică, 14 iunie 2020, a XI-a din Timpul de peste an – Anul A

Matei 9, 36-10.8
În acel timp, văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!” Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Canaaneanul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor! Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel! Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor». Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli! În dar aţi primit, în dar să daţi!”

 

Comentariu
Isus ori de câte ori privește pe cineva, vede în primul rând nevoia sa, și nicidecum meritele sale sau capacitățile sale.

De ce acordă Mântuitorul o atenție atât de mare nevoilor noastre? Pentru că primul sentiment al lui Dumnezeu, conform învățăturii biblice, este compasiunea (Ex 34,7). Acest sentiment visceral evocă o atitudine de duioșie ca aceea a unei mame față de propriul copil care suferă.

„Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite”.

Dumnezeu se emoționează și se înduioșează față de noi ca o mamă atunci când ia în brațe copilul său, doritoare numai să iubească, să ocrotească, să ajute, gata să dăruiască totul, chiar pe ea însăși.

Aceasta este și misiunea pe care Isus o încredințează ucenicilor săi: „să vindece orice boală și orice neputință”. Pentru asta este necesară capacitatea de a vedea nevoile celor din jur, a-i privi cu duioșie, cu blândețe, cu milă și compasiune.

Dumnezeu nu ne cere să rezolvăm toate problemele acestei lumi, de altfel, nici Isus nu a făcut asta. Însă, noi ne aflăm zilnic în fața unor persoane, în anumite circumstanțe și situații, în locuri concrete care cer din partea noastră gesturi concrete de milă, de compasiune, de duioșie, de iertare. 

Să nu uităm că dacă noi neglijăm nevoile oamenilor, lui Dumnezeu îi displac toate tămâierile, sacrificiile, arderile de tot, liturgiile, rugăciunile interminabile, cu care uneori încercăm să înlocuim angajamentul concret în favoarea „orfanului, a văduvei, a celui oprimat”, adică a celor aflați în nevoi.  

Profeții Vechiului Testament și-au asumat misiunea de a forma conștiințele oamenilor în acest adevăr: lui Dumnezeu îi repugnă toate ritualurile și manifestările religioase care nu trezesc în noi sentimentele lui Dumnezeu: „M-am săturat de arderile voastre de tot de berbeci și de grăsimea vițeilor; sângele taurilor, al mieilor și al țapilor mă dezgustă! Când veniți să vă prezentați în fața mea, cine cere acestea din mâinile voastre călcând în picioare curțile mele? Nu mai aduceți ofrande zadarnice! Nu suport nedreptatea și solemnitatea! Spălați-vă, purificați-vă deci și curățați-vă! Îndepărtați răul faptelor voastre dinaintea ochilor mei! Încetați să faceți răul! Învățați să faceți binele, căutați judecata, îndreptați-l pe opresor, faceți dreptate orfanului și apărați-o pe văduvă!” (Is 1,11-17).

Și sfântul apostol Petru ne îndeamnă să fim: „compătimitori, [plini] de iubire față de frați, milostivi și smeriți” (1Pt 3,8).

Nu trebuie să uităm că de fiecare dată când ne aplecăm asupra fraților și surorilor în nevoie, noi ne-am aplecat asupra lui Cristos însuși (cf. Mt 25,40). Cu alte cuvinte, atingem carnea lui Cristos.

„Pentru a împărtăşi viaţa cu oamenii – scrie papa Francisc – şi a ne dărui cu generozitate, avem nevoie să recunoaştem şi că fiecare persoană este demnă de dedicarea noastră. Nu datorită aspectului său fizic, capacităţilor sale, limbajului său, mentalităţii sale sau satisfacţiilor pe care ni le poate oferi, ci pentru că este lucrare a lui Dumnezeu, creatură a sa. El a creat-o după imaginea sa şi reflectă ceva din slava sa. Fiecare fiinţă umană este obiect al duioşiei infinite a Domnului şi el însuşi locuieşte în viaţa sa. Isus Cristos şi-a dat sângele său preţios pe cruce pentru persoana aceea. Dincolo de orice aparenţă, fiecare este infinit sacru şi merită afecţiunea şi dedicarea noastră. De aceea, dacă reuşesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este deja suficient pentru a justifica darul vieţii mele. Este frumos a fi popor credincios al lui Dumnezeu. Şi dobândim plinătate atunci când dărâmăm zidurile, iar inima noastră se umple cu chipuri şi cu nume!” (Evangelii gaudium).

 

Din Izvoarele franciscane
FF 110: Domnul mi-a dat mie, fratele Francisc, să încep să fac penitenţă astfel: pe când eram în păcate mi se părea lucru prea amar să-i văd pe leproşi, şi însuşi Domnul m-a condus între ei şi am fost milostiv faţă de ei. Şi, plecând de la ei, ceea ce mi se părea amar s-a transformat pentru mine în dulceaţa sufletului şi a trupului. Iar apoi, am mai zăbovit puţin şi am părăsit lumea. 

 

Distribuie cu: