Dialogul generativ
Avem nevoie, măcar din când în când, să ne verificăm vorbirea. În general, când stăm de vorbă, inconştient sau nu, avem tendinţa să convingem, să îi transmitem celuilalt că noi avem dreptate, că ştim, cunoaştem şi…
Dialogul generativ
Distribuie cu:
Şi îi livrăm rapid în mintea sa părerea noastră. Cu cât o facem mai rapid (şi mai uşor), cu atât deţinem certitudinea că suntem înţeleşi. Treaba e diferită, când insul nu pricepe ce îi povestim. Sau chiar ne contrazice şi e supărat direct pe noi. În astfel de condiţii te poţi ofensa, chiar enerva. Chiar ţi se declanşează setea de dreptate (şi s-ar putea să-ţi placă), deoarece eşti dominat tot de impulsul competitiv de a demonstra…
Avem în noi, poate prea des, tendinţa bruscă, sau abilă, de a explica, impune sau a cuceri părerea (şi afectul) celuilalt, de a avea dreptate…
Nu de prea multă vreme, ştiinţele comunicării – având la bază teoriile lui M. Bakhtin, M. Buber şi a altor personalişti – vorbesc de o manieră nouă de comunicare: dialogul generativ. E forma de comunicare în care nu vrei să mai convingi, nu cauţi aprobare, nu-ţi inflamezi laringele aiurea, nu ţii la varianta ta. Ci, pur şi simplu, cu deplin curaj, te laşi deschis la noutate. La bază stă convingerea că omul (oricare şi oricum ar fi), prin însuşi faptul că există, deţine forţa de a genera: comunică mai mult decât consideră că spune şi i se spune mai mult decât este convins că înţelege.
Dialogul generativ este compus din patru timpi. Primul moment este deschiderea. E inerent: ca să primeşti ceva, e necesar să te deschizi. Ca să exprimi apoi la rândul tău ceva, e necesar să te deschizi. Nu poţi comunica alimentând baraje. Nu poţi avea acces la noutăţi, dacă rămâi un bloc rigid de piatră. Este nevoie să renunţi, măcar pentru moment, la apărare şi să primeşti persoana celuilalt. Sugestia deschiderii poate produce teamă (prin vulnerabilitatea ce o presupune), însă e prima condiţia de împlinit în căutarea adevărului. Practic, este un act de suspendare a convingerilor vechi, sedimentate, cu care te lansai de obicei în dialog.
Al doilea gest e înţelegerea. Ca să surprinzi corect tot conţinutul care ţi se spune, este normal să-l înţelegi. Te ajută starea de atenţie, capacitatea de a asculta. Nu este un păcat să adresezi o întrebare, poţi chiar reformula (cu politeţea cuvenită), te poţi asigura că „e aşa şi nu e altfel” ceea ce se spune. Şi… atât! Nu contrazici, nu demonstrezi nimic. Nu îţi permiţi să ai deja „răspunsul”.
Al treilea act e conştientizarea. Atenţia se mută de la celălalt la tine. Poţi observa ce simţi, în timp ce „ţi se spune” sau ce fel de stare te cuprinde atunci când tu însuţi vorbeşti. Constată ce idei pătrund în mintea ta sau ce reacţii simte organismul tău. A conştientiza înseamnă un plus de acuitate şi atenţie în detectarea a ceea ce până acum era, dar nu conta. Acum contează! Totul devine sursă de noutate şi răspuns, deoarece e generat de însăşi comunicarea în care te implici.
Într-un final, a patra etapă este esenţa. Fiind atâtea lucruri exprimate (şi conştientizate), acum observă ce anume e, de fapt, esenţial? E oare important să simulezi că eşti deştept sau vrei să afli adevărul? E mai util să-l „cucereşti” pe celălalt cu vorbăria ta sau să rămâi cu mintea şi cu inima orientată către bine? Esenţa este indicată de valori: mai important e omul, decât ceea ce el spune, mai importante sunt iubirea, umilinţa, pacea, sau curajul, decât schimbul rapid de replici şi idei. Esenţa nu înseamnă un „învins” şi un „învingător” (nu eşti la jocul de ping-pong), ci ea oferă fiecărui vorbitor răspunsul de care, existenţial, are nevoie. În astfel de condiţii, nu mai sunt învinşi, ci doar învingători.
Biblia nu contrazice nicidecum un astfel de dialog. Dimpotrivă, abundă de atmosferă dialogică. Să ne amintim de dialogul dintre înger şi sfânta Maria din ziua Bunei-Vestiri, de dialogul dintre Isus şi tânărul bogat, sau dintre el şi orbul din naştere, sau cu Nicodim etc. Mântuitorul nu impune niciodată. El doar vesteşte, mărturiseşte şi trăieşte iubirea lui Dumnezeu, apoi respectă libertatea omului, aşezându-l de fiecare dată în situaţia de a alege. Omul – spune M. Zundel – nu are de făcut altceva decât să trezească în el însuşi, „dincolo de tot ce a primit la naşterea sa, un izvor original şi creator”. Să exersăm, aşadar, dialogul generativ.
***
Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton, An XXVI, nr. 152, ianuarie-februarie 2018, p. 31.
