Ioan 20,19-23
În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute”.

Comentariu
Conform evanghelistului Ioan, coborârea Duhului Sfânt asupra discipolilor a avut loc în duminica învierii Domnului, mai exact, „în seara aceleiași zile”. Spre deosebire de relatarea din Faptele Apostolilor (2,1-13), Ioan prezintă foarte simplu acest eveniment: Isus stă în mijlocul discipolilor, le arată mâinile și coasta, suflă asupra lor dăruindu-le pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor.

Motivul pentru care evanghelistul Ioan unește în același eveniment de credință învierea și dăruirea Duhului Sfânt, este următorul: ultima evanghelie a fost scrisă în jurul anului 100 d.Cr. Discipolii muriseră cu toții, iar creștinii cărora le scrie erau deja la mai multe generații distanță de timpul în care a trăit Isus. Inevitabil, în viața lor de credință se acumulase o anumită oboseală, datorată prigoanelor, rutinei adunărilor duminicale, a lipsei fizice a lui Isus, despre care au auzit dar pe care nu-l cunoscuseră personal. Astfel, mulți dintre ei se întrebau: cum puteau să-l întâlnească pe Isus și să-l primească pe Duhul Sfânt, asemenea discipolilor săi. Putea fi repetată această experiență? Evanghelistul Ioan le spune și ne spune că da, Isus înviat poate fi întâlnit de fiecare creștin, iar Duhul Sfânt este tocmai darul său pascal, darul pe care ni-l face, duminica, ziua în care ne adunăm la Biserică pentru a celebra învierea sa. Iată care sunt momentele mai importante ale acestei experiențe de credință.

„În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii”.

Este vorba de duminică seara, când creștinii se adunau ca să comemoreze patima, moartea și învierea Domnului. Se adunau seara din cauza faptului că orice cult creștin era interzis în perioada în care scrie autorul celei de-a patra evanghelii. Astfel, creștinii din jurul anului 100 datorită prigoanei trăiau aceiași stare de teamă, pe care o trăiseră discipolii după moartea lui Isus, când stăteau adunați cu ușile încuiate de frica iudeilor.

Aceiași teamă este prezentă și astăzi în multe zone ale lumii, acolo unde creștinii sunt persecutați și chiar uciși datorită credinței lor.

La noi, chiar dacă în acest moment istoric ne putem exprima liber credința, teama pentru care se stă cu „ușile încuiate” continuă să fie prezentă în diferite forme: rușinea de a practica și afirma credința în Isus în contextele profesionale, sociale și culturale ale vieții moderne; adoptarea atitudinii victimare, defensive și chiar disprețuitoare față de cei care nu împărtășesc aceiași credință și aceleași valori ca ale noastre; judecarea și condamnarea celor de alte religii și confesiuni; incapacitatea de a ne lăsa modelați și puși în discuție de Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzim la Sfânta Liturghie; închiderea credinței în forme mecanice și obișnuite de exprimare care nu ating inima, mintea și comoditățile mondene, și de aceea nu schimbă nimic în viața noastră; insensibilitatea față de nevoile celuilalt; trăirea unei credințe care nu are nici-o implicare în viața concretă, ci doar anesteziază conștiința pentru a se considera „în regulă” cu Dumnezeu, etc.      

De câte ori participarea la Sfânta Liturghie în zi de duminică, și nu numai, are loc cu „ușile inimii și ale minții” încuiate datorită fricilor noastre?!

Cu toate acestea, ne spune evanghelistul Ioan, Isus stă în mijlocul nostru, iar prezența sa este aducătoare de pace și de bucurie: „Pace vouă… Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”.

Temerile noastre, nu-l împiedică pe Dumnezeu să stea în mijlocul nostru atunci când suntem adunați în numele său, pentru că el este mai presus de teama și păcatul nostru. Important e să fim cu ceilalți, să fim fideli exprimării comunitare și publice a credinței noastre, pentru că doar astfel îl putem vedea și, apoi, atinge pe Domnul înviat.  

Acesta este al doilea moment al întâlnirii lui Isus înviat: „le-a arătat mâinile şi coasta”. De ce mâinile și coasta? Pentru că aceste părți ale corpului sunt imagini ale acțiunilor și afecțiunii noastre. Mâinile sunt imaginea slujirii, bunătății, milostivirii și puterii de vindecare a Domnului. În schimb, coasta este imaginea izvorului iubirii sale pentru noi. Atât mâinile cât și coasta au fost străpunse, dar nu distruse, pentru că Isus a înviat, iar viața sa a biruit moartea. Atingerea mâinilor și coastei Celui Răstignit, înseamnă recunoașterea acestui adevăr: viața lui Isus dăruită din iubire pentru noi a fost mai puternică decât moartea.

Pâinea și vinul euharistic sunt simbolurile acesti vieți pe care Isus a consfințit-o prin oferirea de sine în misterul pascal. Din moment ce-l recunoaștem în pâinea care se frânge și în vinul care se varsă, el are puterea să ne facă să devenim la rândul nostru pâine pentru ceilalți, iar aceasta este, de fapt, viața înviată.

Duhul Sfânt pe care-l primim în dar din partea lui Isus înviat, are rolul de a ne menține bucuria vieții dăruite din iubire – în ciuda tuturor încercărilor și greutăților lumii acesteia -, și de a primi iertarea păcatelor.

Nimeni nu-și poate ierta singur păcatele: iertarea ne-o oferim unii altora prin puterea Duhului Sfânt și o primim de la Dumnezeu prin sacramentul spovezii. Astfel, recunoaștem și învingem puterea răului și nutrim speranța vieții fără de sfârșit, căci: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Din Izvoarele franciscane
FF 779: Când Francisc își făcea tonsura, deseori îi repeta celui care-l tundea: „Fii atent să nu-mi faci o coroană prea largă, pentru că vreau ca frații mei simpli să aibă loc în capul meu”. Prin asta voia să spună că Ordinul trebuie să fie deschis în mod egal față de cei săraci și necunoscători de carte, și nu doar față de cei bogați și înțelepți. „La Dumnezeu – spunea el – nu există preferință de persoane, iar Duhul Sfânt, ministrul general al Ordinului, coboară și asupra celui sărac și simplu”.

Ar fi dorit să introducă aceasă frază chiar în Regulă, dar nu se mai putea întrucât fusese deja confirmată prin bula papală.

Distribuie cu: