Veronica Antal

Distribuie cu:

Născută la 7 decembrie 1935, prima dintre cei patru copii, din soţii Gheorghe şi Iova, a fost botezată ziua următoare, primind numele de Veronica. Micuţa a fost educată de bunica Zarafina, femeie energică şi bine înrădăcinată în credinţa creştină, transmisă mai ales graţie fraţilor minori conventuali, prezenţi în acele ţinuturi încă din secolul al XIII-lea.

Martorii care au dat mărturie în timpul investigaţiei diecezane, dintre care mulţi încă în viaţă, o amintesc ca o fată normală căreia îi plăcea să se joace cu ceilalţi de vârsta ei. La vârsta de şapte ani a început să frecventeze şcoala din sat, unde şi-a însuşit cu uşurinţă materiile predate de profesori buni, nedându-se înapoi nici de la sărbătorile organizate de şcoală, în timpul cărora îi plăcea să recite poezii sau să cânte. După ce a terminat primii patru ani de şcoală, aşa cum era obiceiul în acel timp pentru fetele ţăranilor, Veronica a rămas în familie, pentru a o ajuta pe mama în îngrijirea casei şi a grădinii şi în munca de la câmp.

Între 15 şi 16 ani a avut ocazia de a cunoaşte bine brutalitatea regimului comunist, care intra încet-încet în fiecare colţ al României. De la o zi la alta a văzut dispărând preoţii care desfăşurau slujirea, duşi cu acuza de ură şi tulburare a ordinii sociale şi închişi în închisori, de unde mulţi nu vor mai ieşi vii.

Veronica a învăţat repede drumul care ducea la biserică, mergând de multe ori mai ales cu bunica. S-a întâlnit cu multe surori trimise acasă din conventuri şi de la acestea a învăţat să-l iubească pe Cristos şi să trăiască credinţa cu responsabilitate. Astfel a înţeles că aceasta era un dar divin, transmis ei prin intermediul comunităţii parohiale. Ei îi revenea s-o facă să rodească şi s-o mărturisească în mijlocul societăţii. Din exemplul surorilor s-a născut în Veronica dorinţa de a se consacra în institutul franciscanelor de Assisi, din salut apropiat Hălăuceşti, care îi îngrijeau cu mare iubire pe numeroşii orfani ai celui de-al doilea război mondial.

A manifestat această dorinţă mamei, dar a avut ca răspuns un refuz: femeia ar fi preferat ca fiica să se căsătorească. A încercat s-o convingă dar n-a fost cu putinţă. De acum decizia era luată. Veronica voia să fie soră cu orice preţ, chiar dacă nu mai exista niciun convent care ar fi putut s-o primească pentru că toate, atât cele catolice cât şi cele ortodoxe, au fost suprimate de regim. Astfel, printre neînţelegerile mamei şi curajul pe care i-l dădeau surorile, tânăra îşi va construi conventul său într-o cămăruţă de lângă casa paternă. Va face în secret vot de castitate şi se va înscrie în ordinul franciscan secular şi apoi în asociaţia Armata Neprihănitei. În tăcerea chiliei petrecea ore întregi în rugăciune, pentru ca Domnul să trimită mângâierea sa în închisorile pline de episcopi, preoţi, călugări şi laici. Se ruga pentru bolnavii din sat şi pentru tinerii care, lăsaţi fără Dumnezeu, se dădeau la comportamente imorale.

Dimineaţa devreme, împreună cu surorile şi cu tinerele sale prietene, parcurgea şaisprezece kilometri pentru a participa la liturghie în parohie, unde se împărtăşea cu Mirele divin, şi la sfârşit se întorcea, ajutând-o pe mama în treburile casei şi la munca de la câmp. Nimic şi nimeni n-o putea opri, nici gerul şi frigul iernii care caracterizează nordul României.

Zi după zi, între lungi momente de rugăciune, practicând asceza şi ajutând persoanele nevoiaşe, şi-a format în inimă consacrarea personală Domnului, ca dar şi izvor de binecuvântare pentru fraţi. Citea în ultimele zile ale existenţei sale pământeşti biografia Mariei Goretti, tânăra italiană care a fost beatificată cu câţiva ani înainte, şi care impresiona foarte mulţi credincioşi pentru curajul şi marea credinţă arătată în timpul încercării supreme. Citea această carte şi plângea, va povesti unei prietene căreia îi destăinuia: „Dacă ar trebui să mi se întâmple acelaşi lucru, m-aş comporta ca Maria Goretti”. Profeţie sau simplă emoţie, cuvintele sale se vor adeveri literal.

La 22 august 1958 a mers în satul Hălăuceşti, unde în ziua următoare trebuia să participe la celebrarea Mirului. Noaptea a stat la o prietenă şi dimineaţa următoare, devreme, s-a îndreptat spre biserică pentru a ajuta surorile la pregătirea liturghiei. A trăit cu mare credinţă celebrarea şi s-a împărtăşit cu Isus. Nu se simţea foarte bine, probabil din cauza căldurii, va povesti o martoră. De fapt, după ce a ajutat surorile să pună toate în ordine în biserică, s-a întors la prietena sa şi a aşteptat răcoarea serii pentru a porni la drum, chiar dacă surorile au invitat-o să rămână cu ele.

Duminică seara, după ce a apus soarele, Veronica a pornit spre Nisiporeşti. Cu rozariul în mână, între un mister şi altul, străbătea ogoarele cu porumb şi spera să ajungă cât mai repede acasă. La jumătatea drumului s-a întâlnit cu tânărul Pavel Mocanu, care mergea spre gară. Acesta, înceţoşat în simţuri, i-a adresat atenţiile sale şi a încercat să fie violent faţă de ea. La refuzul hotărât al Veronicăi, a scos un cuţit şi n-a încetat s-o lovească până când nu s-a prăbuşit la pământ, provocându-i 42 de lovituri de cuţit pe tot trupul. Înainte de a pleca, asasinul i-a aranjat pe coloana spinării o cruce făcută din coceni de porumb. Va fi găsită dimineaţa următoare de ţărani, cu rozariul strâns în mâna dreaptă şi cu crucea pe umeri.

Faima de sfinţenie de care se bucura în viaţă s-a răspândit imediat, extinzându-se constant în alte comunităţi, atât în România cât şi în afară; aşa încât, în pofida piedicilor regimului, oamenii au continuat să viziteze mormântul său şi locul martiriului. La asta a contribuit mult interesarea franciscanului conventual Anton Demeter, martor al credinţei şi acum slujitor al lui Dumnezeu.

În 2003 a fost deschisă investigaţia diecezană la Iaşi şi în 2007 toată documentaţia referitoare la tânără a ajuns la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor.

La 27 ianuarie 2018, papa a recunoscut martiriul in odium fidei a slujitoarei lui Dumnezeu Veronica Antal şi a autorizat promulgarea decretului respectiv.

Cu viaţa şi moartea sa sfântă, Veronica este un model mai ales pentru tineri. Le arată lor cum să trăiască cu responsabilitate şi simplitate credinţa, recunoscând înalta valoare a castităţii dăruite de Dumnezeu, care merită de păstrat chiar cu preţul vieţii. Apoi, slujitoarea lui Dumnezeu este un model şi pentru membrii ordinului franciscan secular, la care aparţinea, pentru ca să trăiască cu bucurie şi angajare consacrarea lor Domnului, după exemplul sfântului Francisc de Assisi.

[***]

(După L’Osservatore Romano, 22 septembrie 2018)

Distribuie cu: