Distribuie cu:

Strigătul Apostolului Neamurilor se întrupează în mod perfect în viaţa venerabilei Slujitoare a lui Dumnezeu, Veronica Antal, care, deşi destul de tânără în momentul mărturiei supreme, a ştiut să ofere o validă mărturie a totalei ei apartenenţe la Domnul Dumnezeu, apărând votul castităţii cu preţul propriului ei sânge, înscriindu-şi astfel istoria în ceata fericiţilor şi a sfinţilor ce aparţin Ordinului al Treilea Franciscan Secular.

Venerabila Slujitoare a lui Dumnezeu s-a născut în ziua de 7 decembrie 1935 în localitatea Nisiporeşti, judeţul Neamţ, în dulcea Moldovă din nordul României. Ziua următoare a primit sacramentul sfântului Botez în biserica parohială „Naşterea Maicii Domnului” din Hălăuceşti de la părintele paroh Felix Rafaelli, misionar italian din Ordinul Fraţilor Minori Conventuali.

Familia ei, profund catolică, şi ambientul de origine, caracterizat de o veche tradiţie creştină, i-au transmis o frumoasă educaţie religioasă, insistând pe acele valori de atenţie faţă de aproapele nevoiaş, de solidaritate şi de împărtăşire a bucuriei şi a necazurilor, valori care o vor însoţi până la sfârşitul vieţii ei. Un rol important în primii paşi în viaţa de credinţă l-a avut bunica ei, Zarafina, femeie încercată în virtute şi plină de harul dumnezeiesc. Rămasă orfană de tată imediat după încheierea primilor patru ani de şcoală, micuţa Veronica, fiind şi cea mai mare dintre fraţi, a început să-şi ajute mama şi pe ceilalţi doi frăţiori la munca câmpului şi la toate treburile din grădină şi din jurul casei.

În timpul adolescenţei, primind şi absorbind şi mărturia de credinţă a surorilor ce aparţineau diferitelor congregaţii de viaţă consacrată, şi care mai treceau pe acasă, a început să-şi dea seama că Dumnezeu o cheamă şi pe ea la urmarea lui în vreo mănăstire. După multă rugăciune cu Mirele divin şi colocvii cu acele surori, cu care între timp se împrietenise, a încercat să intre în Congregaţia Surorilor Misionare Franciscane de Assisi, prezente de mai multă vreme în apropiata parohie din Hălăuceşti, dar şi în alte localităţi ale Moldovei, surori care lucrau cu mult zel, mai ales în slujba micilor orfani de război. Din păcate, dar şi cu multă durere, surorile au fost nevoite să-i nege cererea, trăind ele deja cu multă frică, deoarece ciuma roşie a comunismului se instalase de câţiva ani buni în ţară şi suprimase toate formele de viaţă consacrată din Biserica Catolică din România. Nu avea sens să mai primească pe nimeni, pentru a nu le crea greutăţi atât lor, cât şi candidatelor, trăind, în acelaşi timp, cu speranţa că norii negri ai prigoanei roşii se vor risipi în curând şi vor putea să-şi reia viaţa normală de consacrare.

Cu lacrimi şiroind în ochi, Veronica s-a întors acasă şi se ruga bunului Dumnezeu să o lumineze ce cale să urmeze. Sfătuindu-se cu directorul ei spiritual, blândul şi experimentatul părinte Alois Donea, în jurul vârstei de 16-17 ani, s-a înscris în Ordinul al Treilea Franciscan Secular, dar şi în Asociaţia Internaţională a Armatei Maicii Domnului, tot în această perioadă făcând pe ascuns şi vot de castitate, începând să trăiască ca o măicuţă, deşi fără mănăstire. Chilia o va construi în inima ei, şi acolo, urmând un program riguros de rugăciune şi de pocăinţă, se va apropia tot mai mult de doritul ei, Isus, lăsându-se plăsmuită de Mântuitor, pentru a deveni mireasa lui întru totul. Inspiraţiile divine nu le ţinea numai pentru ea, ci încerca să le comunice şi altora, mai ales surorilor şi tinerelor cu care se împrietenise, dar şi celor pe care îi vedea în nevoi materiale, fizice şi morale.

În jurul chiliei inimii şi-a construit şi o cămăruţă, pe lângă casa părintească, iar acolo înălţa rugăciuni insistente la Dumnezeu, mai ales pentru episcopii şi preoţii care dispăreau unul câte unul de la altarele bisericilor, fără să se ştie unde au fost duşi, aflând mai târziu că aceştia umpleau puşcăriile regimului ateu. Tot în această cămăruţă îşi hrănea mintea şi sufletul cu lectura cărţilor şi a revistelor cu argumente religioase, printre care iese în evidenţă Viaţa fericitei martire Maria Goretti, tânăra italiancă beatificată de puţină vreme, şi care preferase să moară decât să-şi piardă darul fecioriei oferite lui Dumnezeu. Lectura şi meditarea acestei cărţi o vor edifica foarte mult şi o vor încuraja în încercarea supremă care se apropia cu paşi repezi.

Noaptea în chilie, ziua pe drum. Împreună cu un grup de măicuţe alungate acasă de barbarii comunişti, în fiecare dimineaţă, la ora 4:30, pleca spre biserica parohială din localitatea Hălăuceşti, la o depărtare de aproape opt kilometri, pentru a participa la sfânta Liturghie şi la celelalte sacramente. Văzând că numărul preoţilor se diminuează tot mai mult şi nu mai fac faţă îndatoririlor lor sacerdotale, Veronica se va implica cu toată inima în educarea copiilor şi a tinerilor, învăţându-i catehismul şi adevăratele valori umane şi creştine, ca să devină, la rândul lor, buni creştini şi cetăţeni loiali ai patriei. Se va angaja şi în vizitarea bolnavilor şi a celor în vârstă din localitatea Nisiporeşti, ajutându-i, mângâindu-i şi îndemnându-i să aibă nădejde în prezenţa Domnului în viaţa lor.

Deşi nu putea să trăiască într-o adevărată mănăstire de surori, viaţa ei a fost cea a unei persoane consacrate, într-o dăruire continuă, caracterizată de o profundă umilinţă şi angajare generoasă în edificarea împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul fraţilor, fără a face niciodată deosebire dacă aceştia aparţineau Bisericii Catolice sau celei Ortodoxe.

Zi de zi, tânăra soră, căci aşa începuseră să o cheme toţi cei care o cunoşteau, consolida legătura ei cu Mirele divin, practicând virtuţile în grad eroic, voind astfel să imite Răstignitul pe care Sărăcuţul din Assisi îl iubise atât de mult, şi care era întemeietorul celui de-al Treilea Ordin Franciscan, ordin din care şi ea făcea parte.

Norii negri se înmulţeau pe cerul României. Persecuţiile deveneau din ce în ce mai explicite. Era interzis să pomeneşti numele lui Dumnezeu în public. La şcoală, religie nu se mai făcea. În schimb, tinerii erau educaţi să refuze orice fel de legătură cu Dumnezeu, considerată retrogradă şi nocivă. Numai omul nou, cel venit din „paradisul” Moscovei, trebuia să stăpânească de acum înainte în lumea întreagă.

În mijlocul acestei monstruozităţi încă în construcţie, în seara zilei de 24 august 1958, un tânăr, îmbibat din plin din „catehismul” lui Marx, Engels şi Lenin, se pregătea să ofere rezultatul educaţiei acestui „om nou”. Pe acelaşi drum, dar având alt Dumnezeu, se afla tânăra Veronica. În plin câmp, ca pe arenele de luptă de odinioară, un tânăr şi o tânără, se vor înfrunta, fiecare cu o armă în mână: agresorul cu un cuţit, Veronica cu coroana Rozariului. După o luptă crâncenă, Veronica va cădea victorioasă, strângând arma în mână. El, învins şi turbat, va întinde cuţitul plin de sânge spre lună, martora tăcută a încă unei încercări a Răului care a vrut să subjuge omul nimicului pe care îl propovăduieşte.

Parcă pentru a-şi recunoaşte înfrângerea ruşinoasă, agresorul o va însemna pe Veronica cu semnul victoriei şi al mântuirii: îi va pune o cruce, făcută din plantele de porumb, pe spate. Aşa va fi găsită în dimineaţa următoare de consătenii ei.

Veronica, însemnată cu acest semn al victoriei, dar şi cu darul neatins al fecioriei, va fi prezentă din nou în mijlocul nostru – Sfântul Părinte Papa Francisc recunoscând martiriul ei în apărarea castităţii – în ziua de 22 septembrie, în biserica parohială din Nisiporeşti, prin beatificarea ce va fi săvârşită de Eminenţa Sa, cardinalul Giovanni Angelo Becciu, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, înconjurat de mulţime mare de episcopi, preoţi, persoane consacrate şi credincioşi.

Fie ca mărturia acestei tinere catolice românce să dea rod în sufletele noastre, iar mijlocirea ei să atragă bunăvoinţa divină peste ţara noastră şi lumea întreagă.

[ *** ]

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXV, nr. 149, iulie-august 2018). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com.

Distribuie cu: