Loading...

Un cadou pentru noi toți

Un interviu realizat de Oana Lazăr, jurnalist TVR Iași, cu pr. Marius-Petru Bîlha în urma vizitei Sanctității Sale, Papa Francisc, în România.

Papa Francisc la catedrala „Sfânta Fecioară Maria, Regină”. © Adrian Cuba

Distribuie cu:

O.L. – Părinte Marius, ați avut acest privilegiu: să fiți interpretul Papei (ce cuvânt bun!!) pe perioada vizitei sale în România. Vi s-a părut copleșitor? A fost un dar, spuneți. Detaliați. De ce eu? – ne întrebăm, uneori, în viață…
M.B. – Sincer să fiu, în fața acestei provocări şi nobile misiuni, nu m-am întrebat niciodată «de ce eu?» și nu cred că, dacă aș face-o, aș găsi vreun răspuns. Adevărul este că Dumnezeu m-a surprins și eu m-am lăsat provocat. Cuvântul care spune cel mai bine cum am primit și trăit această misiune este cuvântul DAR, împreună cu cuvântul BINECUVÂNTARE.

A fost un dar care a implicat o mare responsabilitate de care am fost conștient de la început, responsabilitate pe care am simțit-o tot mai puternic pe măsură ce se apropiau zilele vizitei Sfântului Părinte. Apoi, am simțit-o din plin în timpul propriu-zis al misiunii.

A fost o binecuvântare primită de la Domnul a cărui mână am simțit-o mereu asupra mea.

O.L. – Cum metabolizați acum evenimentul acesta al vieții, la doar câteva zile distanță după măreția evenimentului?
M.B. – Intensitatea trăirilor m-a copleșit, și la început mi-a fost greu să mă adun; timpul a fost scurt și trăirile multe, intense, profunde. Mi-au invadat toată ființa de bucurie și pace. E nevoie de timp ca totul să se așeze.

O.L. – Ce a presupus această experiență unicat? Erați cu Papa, dar în țara proprie, ceea ce e un dublu eveniment, unul personal şi unul istoric, de cetățean român, dar şi ca persoană consacrată, aparținător al comunității în dubla ipostaziere. Detaliați.
M.B. – De la începutul vizitei, de pe aeroport, am făcut parte din suita papală în calitate de traducător oficial al Sfântului Părinte, deci printre persoanele aflate cel mai aproape de Sanctitatea Sa. Salutându-l pe aeroport, i-am spus: „Voi fi umbra Sanctității Voastre”. Și-a exprimat bucuria că eram franciscan. Trebuia să fiu mereu lângă Sanctitatea Sa pentru a traduce, fie din italiană în română, fie invers, după cum va fi fost nevoie.

Însă, desigur, misiunea aceasta a depășit simplul fapt de a traduce tot ce spune Sanctitatea Sa. Am fost chemat, cel puțin așa am simțit și am trăit, să fiu vocea în românește a Sfântului Părinte (vorbită sau scrisă/subtitrată) și era important ca, prin această voce, mesajul Sfântului Părinte să ajungă la inima omului, să fie înțeles. 

Aș vrea să vă povestesc o experiență avută în Honduras, acum 5 ani. Eram la o emisiune radio – La Voz de Suyapa – și, fiind la sfârșitul misiunii mele în Honduras, îmi luam rămas-bun de la oameni, ei având posibilitatea să sune în direct și să mă salute. O femeie a sunat și, printre altele, mi-a spus că vocea mea îi aminteşte de vocea Papei Francisc. A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată. Aşa că, atunci când mi s-a propus această misiune, mi-a venit în minte acel moment, trăit la distanţă în spaţiu geografic şi în timp, dar, tot atunci, am văzut prezentul care mă conducea lângă Papa ca făcând parte din planul lui Dumnezeu.

O.L. – Programul Papei este dificil, este epuizant chiar şi pentru un om tânăr. Ce-l înaripează pe Sanctitatea Sa? Misiunea? Energia mulțimilor?
M.B. – Eu cred că Sfântul Părinte își găsește puterea și entuziasmul, în primul rând, în relația sa cu Dumnezeu. Papa Francisc este un om al lui Dumnezeu, în jurul căruia se respiră umanitate și sfințenie. Un alt izvor este conștiința misiunii lui, aceea de a-i întări în credință pe frații săi. În mașină i-am exprimat felicitările de cum își îndeplinește misiunea în mijlocul poporului: „cu mirosul oilor”, cum se spune. Papa mi-a zis că nu poate fi altfel, că acesta este principiul întrupării lui Dumnezeu care s-a făcut om între oameni. Relația, comunicarea, contactul cu oamenii sunt esențiale.

Iar Sfântul Părinte are un fin spirit de observație, are un ochi special pentru oameni: îi simte, se emoționează. Iată, ca exemplu, faptul relatat în discursul său de la Iași, cu bunica și nepoțelul, care a reconfirmat adevărul metaforei deja enunțate: rădăcinile și curajul de a visa. Cred că pe Papa Francisc îl încarcă oamenii, dar nu ca mulțime anonimă, care îl aplaudă etc., ci ca aceia care formează poporul lui Dumnezeu; contactul cu ei îl încarcă de entuziasm și energie. Ca să nu mai vorbim, apoi, de contactul cu bolnavii care trezesc în el o sensibilitate aparte și-l conduc spre o efuziune de bucurie și entuziasm, spre un preaplin de Dumnezeu…

O.L. – Cum e să ții pasul vioi și atenția trează lângă Papa?
M.B. – Bucuria de a fi lângă Sfântul Părinte te face să uiți de oboseală. Eu am avut nopți nedormite din cauza trăirilor intense, a preocupărilor, dar trebuie să spun, cu tărie, că Dumnezeu m-a întărit; nu simțeam oboseala ca o povară; bucuria era mult mai mare; repet: am simțit puternic mâna Domnului asupra mea.

O.L. – Pentru mulți dintre noi a fost obositor să privim la televizor ce face și unde mai merge Papa. Cum rezistă un om, la vârsta sa, acestui program?
M.B. – M-am întrebat și eu. Nu am alt răspuns decât acesta: harul lui Dumnezeu îl susține și îl întărește. Apoi e de luat în calcul şi faptul că doarme bine și se odihnește. Întotdeauna, după prânz, se odihnea pentru a-și recăpăta puterile și a o lua de la capăt. Mai e încă ceva: începeam mereu ziua cu zâmbetul pe buze, datorită spiritului său umoristic. Îmi amintesc că, într-o dimineață, la micul dejun, i-am și zis: „Sfinte părinte, nu ați uitat nici în dimineața aceasta să faceți rugăciunea lui Thomas Morus pentru a avea simțul umorului”. Și mi-a zâmbit părintește. Este foarte important să începi ziua cu zâmbetul pe buze, cu o privire pozitivă, cu încredere.

O.L. – Ce vă spunea în acele momente de pauză, când nu erau camere în jur?
M.B. – În timpul călătoriilor cu mașina, am avut posibilitatea de a vorbi multe și mărunte. Am fost privilegiat: am călătorit împreună mai mult de 5 ore. Am avut convorbiri fraterne, în spirit părintesc, prietenesc, spontane, neprogramate, din inimă, ca de la tată la fiu sau ca de la nepot la bunic; am împărtășit experiențe, am absorbit din înțelepciunea lui, am glumit și râs împreună.

O.L. – Nu trebuie să fii catolic pentru a simți intensitatea acestei întâlniri. E ceva unic în viată. Explicați de ce…
M.B. – Când te afli în fața unui om al lui Dumnezeu, și îi percepi bunătatea, simplitatea, coerența, îi respiri sfințenia, nu-ți mai pui problema apartenenței religioase; te bucuri de prezența lui, încerci să te adapi din izvorul înțelepciunii lui; şi nu te mai saturi.

O.L. – Nu trebuie să fii catolic sau mare credincios practicant pentru a înțelege câteva lucruri simple despre viaţă şi despre propria noastră comportare în prezenţa sa carismatică.
M.B. – Toată lumea îl simpatizează, indiferent de religie sau dacă e practicant ori nu. Eu cred că asta se datorează umanității lui dulci, calde, părinteşti, umilinței și bunătăţii lui. La întâlnirea cu comunitatea rromă din Blaj, le-a spus, mergând în afara discursului, că a voit să creeze o punte între inima lui și a lor, strângându-le mâna, privindu-i în ochi, deschizându-și inima; acestea sunt gesturi simple, dar care comunică iubire, pace și te implică, te transformă. Sunt foarte importante aceste punți interioare, sunt adevărate și durează mult de-a lungul vieţii.

O.L. – Cel mai bun dar pe care-l poți da cuiva este timpul tău, spune Papa. E ceea ce face Papa, de fapt. Şi Dvs, acum, oferind acest interviu, oferiţi, de fapt, timp. Timp oferiţi şi în comunitatea Dvs de studenți şi credincioși, sau în misiunile în care ați fost.
M.B. – Îmi amintea Sfântul Părinte, în mașină, cât este de important să știi să pierzi timp cu fratele tău. Așa este! Este important a pune pasiune în ceea ce faci, a te dărui cu bucurie, a te împarte celorlalți, a deveni euharistie pentru ceilalți; i-am povestit și eu despre experiența misionară din Honduras, în urma căreia am tras concluzia că da, o inimă care se dăruiește, se frânge, se împarte, se regenerează de la sine.

O.L. – Ce credeți că am înțeles noi, românii, din acest eveniment? Ne-am comportat în stradă cum se cuvine, am lăsat curat în urmă, am spălat străzile, am tăcut când trebuia şi am cântat împreună. Deci, putem fi împreună!
M.B. – Într-un moment de tensiune și diviziune, Papa ne-a arătat că putem fi și altfel: mai buni, mai îngăduitori, mai împăciuitori, mai răbdători, mai generoși, mai educați, mai uniți, mai iubitori, mai umani.

Ne-a invitat să fim precum Abel, să fim cu mâna întinsă, primitori, să vedem în celălalt un frate, să parcurgem calea împăcării, să construim împreună civilizația iubirii, să fim promotori ai dialogului și ai păcii, mărturisitori ai libertății și milostivirii, să mergem împreună în edificarea unei lumi mai bune, mai umane, mai drepte, mai fraterne, mai frumoase.

O.L. – Acest fapt e dătător de speranță?
M.B. – Da, e deschizător de drumuri și de speranță. Important este să învățăm lecția și să ne facem bine temele, să ne lăsăm provocați și să avem curajul schimbării, pornind de la noi, însă, nu pretinzând-o de la alții.

O.L. – Cine suntem noi, românii, azi? Cum ne-a perceput Sanctitatea Sa la plecare?
M.B. – Sanctitatea Sa a rămas edificat de primirea noastră călduroasă, de culoarea și sărbătoarea credinței trăite. S-a întors îmbogățit, ne-a confirmat-o chiar el la Blaj. Spune că a luat cu sine locuri frumoase, momente înălțătoare de bucurie, de celebrare și sărbătoare, chipurile persoanelor întâlnite, în diversitatea lor. Diversitatea este frumoasă! Este o bogăție. Ne-a amintit-o și ieri, la audiență, în Piaţa San Pietro. În mașină, îmi mărturisea că, dintre toate călătoriile sale, cele mai frumoase peisaje le-a văzut în România.

O.L. – Şi cele mai năvalnice ploi peste mulţimile care îl aşteptau tot în România au fost! Şi apoi, cele mai neaşteptate înseninări când ajungea Papa! Ce poveste! La Şumuleu Ciuc a plouat, la Iaşi a plouat cu gheaţă chiar, la Blaj a plouat… Cu toate acestea, peste tot, ca prin minune, norii negri se desfăceau la momentul potrivit al discursului… Ei, cum e asta? A fost prea frumos ca să nu vorbim și despre vreme, nu? Ştiţi, peste vreo 20-30 de ani, prin 2050, când vom povesti celor tineri, nepoţilor, n-or să ne creadă. Vor spune că înflorim discursul, că ţesem legende cu Papa din 2019…
M.B. – Dumnezeu a fost de partea noastră și ne-a dăruit har peste har! Nimeni nu o poate nega. Am fost toți martori la ceea ce s-a întâmplat și ne-am minunat! E clar că prezența Sfântului Părinte a fost una mijlocitoare și aducătoare de binecuvântare. A fost de admirat și credința puternică a credincioșilor care au rezistat eroic pe ploaie torențială, care nu s-au speriat nici atunci când i-a lovit grindina. Iar răsplata a fost pe măsură: „minunea” soarelui restrălucind pe cer și în inimi a făcut să fie mai bucuroasă, plină de emoții întâlnirea cu urmașul lui Petru, și mai „mistică” celebrarea și sărbătoarea credinței, cu specificul și culoarea fiecărui loc.

O.L. – Mesajele Sanctităţii Sale, diferite şi specifice pentru fiecare moment al vizitei, trebuie acum reiterate, reamintite, explicate, metabolizate interior, ruminate, şi apoi chiar trăite. De aceea, vă întreb acum, în finalul interviului, în calitatea Dvs. de profesor, de prieten franciscan, de îndrumător al tinerilor etc, care sunt mesajele Papei Francisc, primele trei, să zicem, cele mai importante?
M.B. – Da, e nevoie de timp pentru a le metaboliza în interior și a le face să devină viață, e nevoie de timp, de răbdare, de capacitatea de a risca, iar Dumnezeu, ne-a spus Sfântul Părinte, nu dezamăgește niciodată pe cel care riscă; merită tot efortul. Trei lucruri îmi vin în minte acum:

1. Să fim promotorii „culturii întâlnirii”! De aici, înțelegem importanța dialogului, a comunicării, a iertării și împăcării etc., frumusețea diversității.

 2. Să facem parte în mod activ din „revoluția gingășiei”! Acesta este pentru noi toți un îndemn la redescoperirea umanității și a gesturilor simple de iubire și dăruire.

3. Să avem rădăcinile puternice! Să nu uităm de unde am plecat! E importantă memoria, gratitudinea, capacitatea de a visa, de a avea visuri mărețe, curajul de a risca. Apoi, să nu uităm de bucuria de a merge împreună!

„Dacă vrei să ajungi repede, aleargă de unul singur, dar dacă vrei să ajungi departe, mergi împreună cu ceilalți” (Papa Francisc, CV 167).

Distribuie cu: