Loading...

Trupul și Sângele Domnului – B

Sărbătoarea Trupul și Sângele Domnului, cunoscută și cu numele de Joia Verde, își are rădăcinile în sfânta Scriptură și în tradiția Bisericii Catolice. În anul liturgic B medităm asupra unui text din Mc 14,12-16.22-26, care relatează locul și modul în care Isus a instituit sfânta Euharistie, ca împlinire a alianței veterotestamentare din Ex 24 și a profețiilor despre Slujitorul suferind din Is 53.

Trupul și Sângele Domnului – B – Mc 14,12-16.22-26. Comuniune verticală și orizontală

Distribuie cu:

Textul nostru din Evanghelia după sfântul Marcu este compus din două părți distincte, dar unite între ele, deoarece au ca temă Cina Domnului sau Cina de Taină.

Prima parte se găsește în Mc 14,12-16 și are ca obiect pregătirea camerei de la etaj pentru celebrarea Paștelui din partea lui Isus și a discipolilor săi: „În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paștele, discipolii săi i-au spus lui Isus: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?” Atunci a trimis doi dintre discipolii săi și le-a spus: „Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeți după el și, acolo unde va intra, spuneți stăpânului casei că învățătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?»! El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiți acolo pentru noi!” Discipolii au ieșit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese și au pregătit Paștele”.

Indicația temporară din Mc 14,12: „În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paștele” face referință la ziua 14 Nisan, ajunul Paștelui care se celebrează mereu în ziua de 15 Nisan. În anul acela, 14 Nisan a fost Joi, când evreii începeau să mănânce pâine azimă, nedospită, în amintirea ieșirii din Egipt, după cum este relatat în Ex 12,39: „Au copt din aluatul pe care îl scoseseră din Egipt turte azime, căci nu dospise, fiindcă fuseseră alungați din Egipt și nu au putut să aștepte, nici să-și facă provizii”.

În acea zi discipolii s-au angajat în pregătirea sărbătorii Paștelui, întrebându-l pe Isus unde ar voi să mănânce Paștele. Isus alege doi dintre discipoli și le dă indicații precise, verificate de ei întocmai, discipoli care, după Lc 22,8, erau Petru și Ioan. Cunoașterea supranaturală a lui Isus cu privire la cele ce aveau să se întâmple cu El dă mărturie despre calitățile sale divine prin care cunoaște anticipat evenimentele și determină ca acestea să se desfășoare într-un anumit mod. În același timp, relatează despre conștiința, libertatea și acceptarea necondiționată a evenimentelor mântuirii, prin împlinirea alianței veterotestamentare (Ex 24), după modelul Slujitorului suferind (Is 53).

Cei doi discipoli merg din Betania (Mc 14,3) la Ierusalim (Mc 14,13) și îl întâlnesc pe omul cu urciorul cu apă pe care îl urmează până în casa în care intră, întocmai după cum le spusese Isus (Mc 14,13-14). Ne întrebăm: cine era omul care le-a ieșit în întâmpinare celor doi discipoli și unde i-a condus acesta? O anumită tradiție, bazată pe Fap 12,12, face referință la casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, loc în care se adunau discipolii pentru rugăciune și unde l-au primit pe Duhul Sfânt (Fap 2,1-2). Legătura dintre omul care le-a ieșit în întâmpinare și Ioan Marcu se mai bazează pe termenul  keramion = „ulcior”, în ebraică mareqah, în asonanță cu numele lui Marcu[1]. Dacă această ipoteză nu este urmată de unii exegeți,[2] ea poate fi acceptată pe baza textului din Fap 2,1-2; 12,12.

Însă mai importantă decât identificarea omului care le-a ieșit în întâmpinare celor doi discipoli, este camera de la etaj, al cărui simbol se referă la o stare sufletească: situarea la un etaj superior, detașați de grijile pământești, orientați către cele cerești, așa cum este și semnificația sfintei Euharistii.

Când discipolii urmează cu credință indicațiile Maestrului, totul se realizează întocmai cu prezicerile lui Isus. Discipolii colaborează și pregătesc Paștele, după tradiția ebraică, mai puțin mielul de jertfă, înlocuit de Isus cu dăruirea de sine însuși, ducând la îndeplinire alianța pascală.

A doua parte a textului nostru se găsește în Mc 14,22-26, text ce relatează cuvintele și gesturile lui Isus, când instituie sfânta Euharistie: „Și, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o și le-a spus: „Luați, acesta este trupul meu!” Apoi, luând potirul și mulțumind, l-a dat lor și au băut din el toți. Și le-a spus: „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu!” Și, cântând imnuri, au ieșit spre Muntele Măslinilor”.

Tradiția ebraică a celebrării Paștelui prevedea mai întâi un aperitiv, în care se mâncau ierburi amare și o zeamă de fructe în care întindeau, amintindu-și de zilele amare în care construiau cărămizi pentru cetățile depozit ale egiptenilor. În această zeamă a întins și Iuda (Mc 14,20). După aperitivul respectiv urma mâncarea principală, de la care nu lipsea mielul jertfit, împreună cu patru cupe/potire cu vin.

La ultima Cină, Isus și discipolii nu au mâncat din mielul jertfit, căci acesta urma să fie jertfit când Isus avea să moară pe cruce, simbol al împlinirii alianței veterotestamentare. În felul acesta pune bazele celebrării euharistice fără vărsare de sânge.

Isus înlocuiește jertfa animalelor cu jertfa de sine însuși, iar sângele său împlinește alianța începută în Vechiul Testament, când Moise a stropit poporul cu sângele animalului sacrificat (Ex 24,8). Sângele lui Isus este vărsat pentru mulți (Mc 14,24), dând împlinire profeției despre Slujitorul suferind care a luat asupra sa păcatele multora (Is 53,12). Mulți nu înseamnă toți, deși nimeni nu este exclus. Depinde de libertatea fiecăruia să accepte noua alianță a sfintei Euharistii, după cum citim în Evr 8,6-13: „Acum însă el a primit o slujire cu atât mai deosebită, cu cât mai înaltă este alianţa al cărei mijlocitor este el, deoarece aceasta este întemeiată pe promisiuni mai bune. Deci, dacă cea dintâi ar fi fost fără cusur, nu s-ar fi căutat loc pentru a doua […]. Întrucât spune „o nouă” alianţă, prima a devenit învechită. Iar ceea ce este învechit şi îmbătrânit este gata să dispară”.

Profeția lui Isus că nu va mai bea din rodul viței până în ziua când îl va bea nou în împărăția lui Dumnezeu (Mc 14,25) are valoare escatologică, iar accentul este pus pe noutatea rodului viței în împărăția lui Dumnezeu, ceea ce presupune o realitate diferită de cea actuală, de aceea nouă[3]. Noutatea respectivă este deja pregustată prin faptul că Isus le-a oferit același potir din care au băut toți, spre deosebire de tradiția ebraică în care fiecare avea cupa sa[4]. Noutatea indică și unitate.

Trecerea de la modelul cinei ebraice la celebrarea euharistică a avut nevoie de timp, după cum putem observa în comunitatea din Corint, unde fiecare obișnuia să bea încă din propria cupă, până la ebrietate. De aceea Paul îi corectează, afirmând: „Așadar, când vă adunați la un loc, n-o faceți ca să mâncați Cina Domnului, căci fiecare se grăbește să-şi ia propria cină ca s-o mănânce şi unul rămâne flămând, pe când altul se îmbată” (1Cor 11,20-21). După ce îi îndeamnă să săvârșească astfel de gesturi acasă, le spune că Cina Domnului are valoare de comuniune ce creează unitate, după cum i-a revelat însuși Domnul: „Căci eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis” (1Cor 11,23). Paul afirmă că a primit această revelație direct de la Domnul, așa cum afirmă și în Gal 1,11-12: „Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos”.

Importanța unor astfel de afirmații constă în faptul că instituirea euharistică îi aparține lui Isus, nu a fost inventată de vreo tradiție umană, instituire ce a avut loc în noaptea în care Isus era vândut (1Cor 11,23), când s-a înlocuit jertfa de animal cu jertfa lui Isus însuși. Dacă Paul este primul care a pus în scris relatarea instituirii euharistice, evenimentul a fost preluat și adaptat de evangheliști, în funcție de evoluția propriilor comunități, fără a schimba ceva din substanța Cinei Euharistice, ce constă în cuvintele pronunțate de Isus și devenite mai apoi cuvintele consacrării euharistice. Aceste cuvinte pot fi sintetizate astfel: „acesta este trupul meu”, „acesta este sângele meu”, ambele afirmații inserate în tradiția alianței și devenite baza celebrărilor ulterioare: „Faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24; Lc 22,19); „Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea! Căci ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1Cor 11,26).

Toate aceste texte concordă când vorbesc despre potir, adică despre sânge, pentru a fi în consonanță cu tradiția veterotestamentară a Exodului, când Moise a stropit poporul cu sângele mielului jertfit (Ex 24,8-9). În acest fel, pâinea intră în tradiția manei din deșert (Ex 16,4-5), despre care Isus va spune în In 6,32-33 că Tatăl din ceruri le dă pâinea cea adevărată, indicând spre El însuși ca cel ce devine pâinea euharistică.

Textele liturgice, așa cum le avem astăzi, sunt o combinație a textelor biblice expuse mai sus, așa încât să cuprindă toate aspectele amintite:

LUAȚI ȘI MÂNCAȚI DIN ACEASTA TOȚI!
ACESTA ESTE TRUPUL MEU, CARE SE JERFEȘTE PENTRU VOI.
LUAȚI ȘI BEȚI DIN ACESTA TOȚI!
ACESTA ESTE POTIRUL SÂNGELUI MEU, AL NOULUI ȘI VEȘNICULUI LEGĂMÂNT,
CARE PENTRU VOI ȘI PENTRU MULȚI SE VARSĂ SPRE IERTAREA PĂCATELOR.
FACEȚI ACESTA ÎN AMINTIREA MEA!

Instituirea sfintei Euharistii este văzută ca o desăvârșire a alianței veterotestamentare. Termenul diathēkē = „alianță” se găsește în textele despre instituirea Cinei Euharistice (Mc 14,24; Mt 26,28; Lc 22,20) și în Cântecul lui Zaharia: „Astfel îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi îşi aduce aminte de legământul său cel sfânt” (Lc 1,72).

La Ultima Cină Isus face aluzie în mod clar la moartea sa iminentă: precum pâinea, tot aşa şi trupul său va fi frânt; precum vinul, tot aşa şi sângele său va fi vărsat. Așadar, cuvintele Ultimei Cine în textele evanghelice recheamă pe de o parte sacrificiul Servitorului suferind care îşi dă viaţa pentru mulţime (valoarea vicară se găsește în special în Is 53,11)[5], pe de altă parte recheamă alianţa de pe Sinai, când  „Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: «Iată sângele legământului, pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte»” (Ex 24,8).

Elementul constant în textele tradiţiei euharistice asupra potirului prezintă o legătură strânsă între „alianţă” şi „sângele” lui Isus. Termenii care vorbesc despre această legătură sunt puţin diferiţi în textele euharistice, chiar dacă nu schimbă substanţa alianţei. Prin urmare, merită să îi prezentăm aşa cum apar în fiecare text în parte:
a) „Acest pahar este alianţa cea nouă în sângele meu. Faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, în amintirea mea!” (1Cor 11,25b);
b) „Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi” (Mc 14,24);
c) „căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28);
d) „Acest pahar este alianţa cea nouă în sângele meu, care se varsă pentru voi” (Lc 22,20b).

Particularitatea demnă de notat apare în Paul şi Luca, cu privire la alianţa cea nouă, ca împlinire a alianţei prevestite de Ier 31,31: „Iată, vin zile, spune Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda o alianţă nouă”.

Dacă, pe de o parte suntem inseraţi în alianţa încheiată de Dumnezeu cu omul, încă de la început, pe de altă parte suntem acei privilegiaţi care am văzut în Isus realizarea noii alianţe promise de Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem altceva decât să ne numărăm printre acei mulţi care se hrănesc din hrana spirituală a Trupului şi Sângelui lui Isus.

De-a lungul timpului, a existat pericolul concentrării asupra cuvintelor instituirii euharistice, uitând de aspectul comuniunii transcendentale și orizontale, ce are loc în timpul celebrării euharistice. De multe ori comuniunea respectivă se termină acolo, ceea ce presupune că, în realitate, nu a existat. Catehismul Bisericii Catolice insistă asupra aspectului comunional al Euharistiei, după cum putem citi la numărul 1391: „Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Într-adevăr, Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6,56). Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In 6,57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului, ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii, ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos[6].

Pe baza textelor biblice amintite, precum și în urma unor experiențe mistice în decursul istoriei, a fost întemeiată solemnitatea Trupul și Sângele Domnului ce se celebrează în ziua de Joi, după Preasfânta Treime.


[1] H. Raschke, Die Werkstatt des Markusevanghelisten, Jena 1924, 85.

[2] Această ipoteză nu este urmată, fiind considerată sofisticată: J. Gnilka, Marco, Assisi 1978, 763.

[3] P. Lebeau, Le vin neuveau du Royaume, Paris-Bruges 1966, 127-134.

[4] S. Légasse, Marco, Roma 2000, 738.

[5] H. Schürmann, Der Abendsmahlsbericht Lukas 22,7-38 als Gottesdienstordnung, Gemeindeordnung, Lebensordnung, Paderborn 1963, 119; J. Ernst, Il Vangelo secondo Luca, II, Brescia 20003, 827.

[6] Despre aspectul comuniunii euharistice se mai pot vedea numerele 1396-1401 din Catehismul Bisericii Catolice.

* * *

Distribuie cu: