Traian: Ultima serie de exerciții spirituale pentru frați

Drumul către dobândirea maturității lui Cristos ne cere, pe lângă faptul de a „duce lupta cea bună” de fiecare zi, și un timp în care să ne retragem „deoparte” pentru a reflecta să fi nu „fi trudit în zadar”, pentru a ne oglindi în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care ne dă puterea de a duce crucea și a trăi bucuria învierii.

31 octombrie 2016 Fr. Clopoțel Cristian

Traian (NT): Ultima serie de exerciții spirituale pentru frații franciscani.

Distribuie cu:

Asupra acestui parcurs firesc al vieții creștine, sacerdotale și fraterne am meditat în această săptămână 24-28 octombrie, la Traian (NT), pornind de la Evanghelie și de la Izvoarele Franciscane, fiind călăuziți de meditațiile zilnice ținute de fr. Giancarlo Corsini OFMConv, Ministru Provincial al Provinciei „delle Marche”.

Tema principală nu putea să fie decât Milostivirea, privită din perspectiva experienței de viață a sfântului Francisc, urmărind drumul său de creștere spirituală, ale cărui bucurii și dificultăți ne sunt comune și nouă astăzi, în viața fraternităților noastre. Prima virtute necesară pentru a străbate această cale este docilitatea, disponibilitatea de a învăța, fără a fi atinși de bolile intelectualismului, voluntarismului sau sentimentalismului. Dorința de a învăța permanent ne eliberează de prezumția perfecțiunii, de mândria de a fi mai buni decât alții și ne dă capacitatea de a ne simți mereu, discipoli, dornici de a călca pe urmele lui Cristos, până la dobândirea staturii maturității sale. Pedagogia pe care ne-o inspiră sfântul Francisc este pedagogia limitelor care presupune asumarea sărăciei și simplității ființei omenești, adică dorința de a fi unificați și împăcați interior.

Trei imbolduri ne împing spre această țintă: visul (idealul de a fi mereu cu Cristos), extazul (ieșirea din sine însuși, a evita idolatrizarea persoanei proprii) și zborul (a înainta în larg, a nu accepta mediocritatea). Mijlocul ales de sfântul Francisc, după exemplul lui Cristos, a fost practicarea milostivirii (facere misericordiam). Pentru Francisc, momentul convertirii către această cale a fost întâlnirea cu leprosul. După cum sugerează această imagine, în viața fraternă, celălalt va fi vindecat în măsura în care eu voi fi vindecat, prin iertarea acordată, prin iubirea dăruită.

Pentru a intra în această mentalitate e nevoie de disciplină, de luptă spirituală. Acestea nu se confundă cu rigoarea, care dă naștere la mai multă agresivitate în raportul cu ceilalți, ci presupun răbdare, atenție față de nevoile adevărate ale celuilalți, bunăvoință și rugăciune, adevăr și caritate. Tipul de fraternitate spre care tindem nu este nici una a observanței exterioare, nici a autorealizării personale, ci a comunității pentru împărăția lui Dumnezeu, fraternitate care trăiește prin alegerea și harul lui Cristos. Privite din această optică, relațiile fraterne nu se construiesc pe sentimentul de bună vecinătate, pe criteriul eficienței pastorale etc., ci pe familiaritate, posibilă doar având conștiința sărăciei proprii, fără mândrie, murmurare, vorbire de rău (cf. Reg 10), chiar și în cazul în care, așa cum notează sfântul Francisc în Scrisoarea către un ministru, reluând învățătura lui Isus, suntem persecutați. Idealul de perfetta letizia poate fi atins doar trăind logica pascală ce poate fi acceptată și trăită prin rugăciune.