Strigătul omului, tăcerea lui Dumnezeu
Distribuie cu:
Astăzi ca şi odinioară cutremurul loveşte centrele noastre istorice. Memoria tradiţiilor noastre. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al cuvintelor şi al gesturilor, dar şi al tăcerii. Francisc din Assisi nu explică suferinţa, ci, întâlnind-o, aceasta îi va schimba orizontul.
Cunosc foarte bine strigătul omului stârnit de dezastrul cutremurului, întrucât şi eu am strigat în acea zi de 26 septembrie ’97, înăuntrul Bazilicii superioare a Sfântului Francisc, când cutremurul a zdrobit Assisi şi multe localităţi umbriene şi marchegiane. Apoi – după acel nemaipomenit de lung şi teribil şoc – se aşternu tăcerea, în timp ce praful ridicat din figurile căzute de pe arcade umpleau nava centrală, lăsând la pământ trupurile a patru fraţi şi o fărâmă din istoria artei.
Să fie lovit în timpul somnului, încă o dată, a fost de data aceasta centrul Italiei. Astăzi ca şi odinioară cutremurul a lovit centrele noastre istorice. Memoria tradiţiilor noastre. Atunci ca şi acum treziţi de larma strigătelor şi a aşteptării, sperând ca totul să se oprească cât mai repede posibil. Îmi amintesc, acum nouăsprezece ani în urmă, de cursa şi numărarea confraţilor, dramatismul din schimbul privirilor noastre, întrucât anumiţi fraţi lipseau de la apel. Cunosc tăcerea, nedumerirea şi gândurile adresate lui Dumnezeu: acoperit de praf, fugind afară pentru a respira puţin aer curat, întrebându-mă de ce, căutând răspunsuri înăuntrul meu, om al bisericii.
Strigătul omului, tăcerea lui Dumnezeu. Poate că suntem chiar noi chemaţi să răspundem „întrebărilor” pe care El le stârneşte dinăuntrul nostru, transformând experienţa suferinţei şi a durerii noastre – „Patima” noastră – în răspunsuri de omenie şi solidaritate. Francisc din Assisi nu explică suferinţa, ci, întâlnind-o, aceasta îi va schimba orizontul. De la o viaţă pentru sine la o viaţă pentru alţii. Iar dacă filosoful Camus, dinaintea durerii avea să afirme: nu mă voi îngenunchea nicicând în faţa acestui Cer al suferinţei, noi, în schimb, ca fii ai lui Francisc, ne vom îngenunchea pentru a potoli şi a da sens vieţii noastre.
Şi atunci unde este Dumnezeu? E prezent în noii îngeri păzitori, în acei tineri voluntari, în pompieri, în femeile şi bărbaţii de bunăvoinţă care devin semeni celorlalţi, care fac să bată nu mecanismele sonore ale orologiilor, ci ale inimii. Care nu dezertează, ci răspund la strigătul omului apăsat de durere şi de disperare. Este răspunsul speranţei dat spaimei, al credinţei dat fragilităţii noastre.
Şi cine este Dumnezeu? Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al cuvintelor, al gesturilor, al tăcerilor, aşa cum ne istoriseşte Biblia. Astăzi simt nevoia să reiau acei 365 de „nu vă temeţi” care ritmează întreaga desfăşurare a Textului Sacru. Este cuvântul lui Dumnezeu pentru fiecare zi a omului. Ca să-l caute şi să-l cheme pe nume. Ca să ne spună că ne cunoaşte mai bine decât chiar noi înşine şi că ne aşteaptă întotdeauna, că ne iartă şi că se îngrijeşte de noi ca o mamă.
Dar Dumnezeul nostru este şi un Dumnezeu al tăcerii. Aşa cum a amintit papa Francisc: „Gândiţi-vă la marile tăceri ale Bibliei: de pildă tăcerea inimii lui Abraham, când străbătea ţinuturile împreună cu fiul său, pe care îl ducea ca să-l ofere ca jertfă. Două zile, urcând pe munte, dar el nu îndrăznea să-i spună ceva fiului său, cu toate că fiul, nefiind chiar neghiob, înţelegea ce se întâmplă. Şi Dumnezeu tăcea. Dar cea mai mare tăcere a lui Dumnezeu a fost pe Cruce: Isus a simţit tăcerea Tatălui, până într-atât că l-a numit abandon: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Astăzi vom plânge de durere, întrucât sunt tăceri pe care nu le putem înţelege, nici nu le putem desluşi decât privind spre Cruce. Astăzi multe lacrimi vor scălda chipuri şi brancarde, exprimând abandonul lui Dumnezeu şi tăcerea sa. Dar pe neaşteptate, Învierea va veni.
Pr. Enzo Fortunato
(traducere din limba italiană de pr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.)
(articol apărut în ediţia on-line a revistei www.sanfrancescopatronoditalia.it)
