Spre misterul pascal. Interviu luat teologului Casei Pontificale

Distribuie cu:

Care este sensul acestor zile pe care ne pregătim să le trăim?

Suntem de acum la sfârşitul Postului Mare şi ne pregătim pentru celebrarea Paştelui Domnului. Momentul central al istoriei mântuirii este Pătimirea, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, urmată de darul Duhului Sfânt. În fiecare an celebrăm cu mare solemnitate liturgia pascală; însă trebuie amintit că fiecare liturghie, fiecare sacrament în Biserică îşi scoate forţa sa supranaturală din deschiderea Inimii lui Isus din care provine harul răscumpărător. În darul lui Cristos găsim mântuirea. Ştim bine că păcatele noastre sunt adevărate. Sensibilitatea naturală percepe imediat că păcatul nu concordă cu înclinaţia spre bine care există în natura noastră şi care îşi are fundamentul în ordinea morală obiectivă înrădăcinată în înţelepciunea lui Dumnezeu. Totuşi, în acelaşi timp, descoperim limitele forţelor noastre morale naturale. Astfel ne aflăm într-un soi de capcană. Vrem binele şi facem răul. Mintea cunoaşte binele, chiar dacă uneori în mod confuz, şi forţele umane sunt rănite, incapabile să adere pe deplin la binele suprem. Misterul pascal este darul lui Dumnezeu, care oferă drumul de mântuire şi eliberare. Toată Revelaţia ne prezintă oferta Tatălui veşnic. Postul Mare este tocmai acest timp deosebit care ne face disponibili, deschişi şi pregătiţi să primim plinătatea darului lui Dumnezeu.

În timpurile noastre apar tot mai clare dimensiunile multiple ale răului, care sunt peste tot. Dumneavoastră nu credeţi că o căutare a lui Dumnezeu poate să devină o fugă de realitatea lumii şi de păcatul său? Nu este mai important de a găsi mijloacele reale pentru a frâna răul, a limita influenţa sa şi a apăra pe cei slabi de pericol?

În fond, întrebarea este dacă trebuie să mântuim lumea şi Biserica folosind mijloace umane, sau dimpotrivă, trebuie să mântuim Biserica şi lumea folosind mijloace divine. Există mulţi în lume care caută mijloacele naturale pentru a rezolva diferite probleme. Nu negăm acest efort, însă Biserica, întemeiată de Cristos şi înzestrată cu harul său, are mijloacele supranaturale şi acestea sunt unicul mijloc adevărat pe care-l are ea. În această privinţă, gândirea etică se împarte în trei curente: cel care este centrat pe fapte căutându-le calificativ moral; cel care este centrat pe normele şi procedurile legale sperând să găsească apărarea în acelea; şi privirea creştină centrată pe harul lui Cristos, care poate să fie primit prin credinţa vie şi trăită în concret prin diferite virtuţi insuflate de Dumnezeu în suflete. Tocmai pentru aceasta, sfântul Paul conclude că nu sunt decisive preceptele legale „ci doar credinţa care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Aşadar, este important să ne deschidem la iubire, la iubirea supranaturală, care este „instalată” în suflet, ca un program instalat în computer. Într-adevăr, Dumnezeu cere colaborarea noastră, cerşeşte mâinile noastre, inimile noastre şi generozitatea noastră prin care iubirea lui Dumnezeu poate să fie prezentă aici, acum, unde suntem noi.

Acesta este sensul Postului Mare?

Desigur. Toată liturgia din Postul Mare poate să fie tratată ca un comentariu la cuvintele pe care le auzim la începutul liturghiei: „Să ne recunoaştem păcatele pentru ca astfel să fim vrednici să participăm la sfintele taine”. Liturgia începe cu conştiinţa faptului că noi toţi suntem păcătoşi, suntem slabi şi avem nevoie de ajutorul divin, pentru că forţele noastre naturale lipsesc şi sunt limitate în capacitatea lor. În timpul Postului Mare toată liturgia ne ajută să recentrăm atenţia noastră la Cristos şi la Răscumpărarea realizată de el. Biserica ne mai sugerează trei mijloace, care ajută să clarificăm cele trei virtuţi teologale ale credinţei, speranţei şi iubirii, care provin de la Dumnezeu şi sunt îndreptate spre Dumnezeu: prin rugăciune, post şi pomană credincioşii îl regăsesc pe Dumnezeu şi se pregătesc pentru celebrarea Paştelui. Rugăciunea, care constă în activarea credinţei şi a iubirii, orientează mintea să meargă înainte spre mister, care este mai mare decât calculele umane, prin unicul motiv care este iubirea faţă de Dumnezeu. Postul, nu numai de la mâncare, ci şi de la celelalte lucruri – de exemplu, de la internet – eliberează de distrageri şi de idolii falşi pentru a asigura primatul Dumnezeului adevărat. Şi pomana invită la o caritate practică, ce tinde nu numai spre bunăstarea fizică a săracului, ci mai ales spre mântuirea sa veşnică.

Dumneavoastră reveniţi mereu la raportul nostru cu Dumnezeu. Perspectiva verticală poate face să uităm atenţia orizontală?

Nu, avem nevoie de amândouă. Aşa se compune crucea. Însă primul loc merge spre raportul cu Dumnezeu, un raport filial, plin de încredere, care este posibil şi dinăuntrul lumii noastre slabe şi păcătoase. Astfel, prin urmare, suntem determinaţi spre raportul orizontal spre aproapele, cu unicul motiv just care este acelaşi Dumnezeu. Îi iubim pe aproapele în vederea lui Dumnezeu, pentru că vrem ca şi ei să fie sfinţi, adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. Postul Mare, cu rugăciunea, postul şi pomana, dar şi cu reculegerile, cu predicile şi lecturile, ne aminteşte cum în realitatea noastră de păcătoşi, mai mult, în lumea noastră pătată de păcat putem cu toate acestea să coasem din nou raportul viu cu Dumnezeu, profitând de roadele Misterului pascal, care sunt disponibile în sacramente.

De ce atâta insistenţă asupra păcatului?

Păcatul este o realitate evidentă a vieţii noastre. Pentru a ne da seama de asta nu este nevoie să citim ziarele, este suficient să privim în conştiinţele noastre. Noi toţi suntem purtători ai păcatului, însă fiind creştini, botezaţi, în acelaşi timp, suntem deja răscumpăraţi. Perspectivă Răscumpărării deschide ochii şi astfel putem recunoaşte adevăratul adevăr cu privire la noi înşine. Asta evită să conducă la deprimare şi la centrarea asupra răului, pentru că păcatul este deja răscumpărat. Suntem după înviere! Şi astfel durerea care provine din păcate poate să fie prezentată la jertfa lui Cristos, care cu dăruirea sa a învins puterea răului şi a morţii. Postul Mare şi sărbătorile de Paşte sunt o ocazie frumoasă pentru a trăi spiritual această dramă.

Cum răspundeţi celui care afirmă că insistenţa asupra milostivirii poate să genereze indiferenţă faţă de rău?

Milostivirea divină nu neagă realitatea păcatului. Cel care crede în forţa răscumpărării oferite în Misterul pascal şi prin urmare în sacramente, poate să privească răul direct în faţă. Credinciosului nu-i este frică de rău, pentru că găseşte pacea în Cristos şi harul său: In Te Domine speravi, non confundar in aeternum. Gândindu-ne la asta trebuie să se evite căderea într-o antropologie falsă. Umanitatea nu se împarte în două, cei care sunt neprihăniţi şi cei care sunt păcătoşi. Noi toţi suntem fii ai lui Adam. Binele şi răul se întâlnesc în inima fiecăruia dintre noi. Reflectând asupra Misterului pascal pe care-l celebrăm în Săptămâna Sfântă trebuie notat că în fond nu există ipocrizie în învăţătura Bisericii. Misterul revelat nu are nevoie să se întemeieze pe credibilitatea externă, pentru că este întemeiat pe Dumnezeu, nu pe comportamentul credincioşilor creştini şi al preoţilor înşişi. Noi toţi ştim că suntem păcătoşi. Credinţa este bazată pe promisiunile lui Dumnezeu şi pe harul oferit în sacramente, nu pe exemplul frumos al preoţilor! Ei înşişi sunt păcătoşi şi trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu cu umilinţă, luptând ca toţi pentru a menţine credinţa vie în inimile lor. Ca toţi, au momentele în care fidelitatea lor este slabă şi asta nu trebuie să surprindă, însă harul lui Cristos este tot mai puternic.

Omul nu trăieşte singur, ci în cadrul cosmosului, creat de Dumnezeu. Ce raport există între darul Răscumpărării şi natura creată?

Nu este îndoială că acelaşi Dumnezeu este Creator şi Răscumpărător, aşadar nu poate să existe contradicţie între cele două „mâini” ale lui Dumnezeu. Răscumpărarea are o influenţă asupra întregii lumi create. Şi cu privire la această temă găsim o expresie destul de misterioasă în sfântul Paul, care scrie: „creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). Ce înseamnă? Este greu de dat un răspuns clar şi simplu, dar încet-încet astăzi devenim mai conştienţi de responsabilitatea noastră faţă de creaţie. Virtuţile „ecologice”, ca toate cele morale, depind pentru plinătatea lor de virtuţile teologale. Raportul filial cu Dumnezeu are un impact asupra întregii vieţi, şi cea socială şi cea care implică întreaga lume creată.

(De Nicola Gori, după L’Osservatore Romano, 17 aprilie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

***

Material apărut pe www.ercis.ro

Distribuie cu: