Sfântul Francisc din Assisi și frații săi.

Distribuie cu:

Dacă mai era încă nevoie să arătăm că Francisc din Assisi este un mare maestru al discernământului spiritual, Scrisoarea către un ministru ar trebui să reprezinte atestarea supremă. E schimbarea într-o direcţie spirituală concretă a dramaticei pagini despre bucuria desăvârşită. Iar aceasta are ca substrat pătimirea lui Isus. De fapt doar văzând în filigran chipul lui Cristos îndurerat putem justifica drumul pe care Francisc îl propune: „orice fiinţă care îţi va părea un obstacol […] chiar şi dacă te va umple de vânătăi, tu iubeşte-o”. Cum să nu observăm aici relatarea „pătimirii” lui Cristos, a iubirii sale până la ultima suflare, în ciuda rezistenţei, a bătăii de joc, a „vânătăilor”. De fapt nu există alte justificări pentru Francisc – iar tocmai aceasta este propunerea făcută nouă – în a accepta hărţuirile, persoanele dificile, înfrângerile, chiar şi în cele relaţionale, prin a le lumina cu lumina strălucitoare a aceluia care „tăcea şi se ruga” pentru persecutorii săi, în timp ce era batjocorit şi condus la chinul crucii.

O a doua imagine pe care Francisc ne-o propune îmi pare să aibă ca substrat unele secvenţe evanghelice: înainte de toate, aceea a fiului risipitor care se întoarce acasă şi în loc să primească mustrări, sancţiuni meritate, să fie pedepsit pentru păcatul său, el întâlneşte doar privirea tatălui său care cu nerăbdare îl aşteaptă şi-l copleşeşte cu iertare. La aceasta se adaugă parabola drahmei pierdute şi căutate cu stăruinţă. Fiecare păcătos, poate chiar şi noi, pierduţi în nu ştiu ce colţuri obscure ale existenţei, suntem căutaţi stăruitor, cu încăpăţânare chiar, de către însuşi Domnul. Este el, de fapt, cel care vrea să ne dea iertarea, chiar şi celor care n-au puterea s-o ceară.

Este sclipitoare motivaţia finală, pentru atare comportament, pe care Francisc i-o cere unui Ministru, dar în cele din urmă tuturor fraţilor: ca tu să-l poţi atrage la Domnul. Nu este vorba de vreo tehnică mai mult sau mai puţin vicleană prin care îi putem câştiga pe oameni, pentru a le aduce liniştea binemeritată tuturor. Scopul real al lui Francisc este relaţia noastră cu Domnul. Milostivirea noastră este astfel despuiată de ingenioasa ispită de a fi folosită doar „pentru liniştea noastră”, pentru a fi în schimb orientată spre unicul şi adevăratul ei scop care este acesta: vădirea stăruitoare a iubirii Tatălui.

În cele din urmă este surprinzătoare maturitatea spirituală impunătoare a lui Francisc în oblojirea păcatelor fraţilor săi. Îmi amintesc acum de o carte citită cu câţiva ani în urmă, scrisă de Henry Nouwen, Vindecătorul rănit. Subiectul cărţii, pe scurt, era acela că numai cel care era rănit (iar Domnul Isus are rănile bine întipărite în trupul său) poate obloji şi atinge un rănit, fie în spirit fie în trup, pentru că el ştie unde doare… Francisc cunoaşte din propria experienţă păcatul, aşa cum el însuşi îşi aminteşte în Testamentul său. Dar mai presus de toate îşi aminteşte de marea milostivire cu care a fost învăluit de către Domnul şi de către cei care-l cunoşteau. Acum pedagogia lui este tocmai aceasta şi o prescrie şi fraţilor săi. Cât de actuală este această atitudine, atât în contextul vieţii religioase, cât şi în acela, mai larg, al vieţii ecleziale: să avem o privire plină de milostivire, şi nu privirea celui care se uită după abateri şi după contabilizat slăbiciuni. Este atitudinea Domnului, care chemând persoana să-şi reia drumul său (mergi şi nu mai păcătui), înainte de aceasta îi dăruieşte iertarea (nici eu nu te condamn…). O învăţătură curajoasă în a împăca milostivirea, iertarea şi chemarea la convertire.

(traducere din limba italiană de fr. Carol Sabău)

Distribuie cu: