Sfântul Francisc şi iubirea pentru mama sa
Sfântul din Assisi nu provenea dintr-o familie perfectă, ci dintr-o familie oarecare, cu problemele ei, cum sunt, bunăoară, şi alte familii: mama nu era o sfântă, ci o femeie obişnuită, care în anumite momente a avut darul să prevadă pentru binele fiului ei.
Distribuie cu:
Sărbătoarea tradiţională „a Mamei” ne oferă tuturor oportunitatea să reflectăm asupra mai multor aspecte. Înainte de toate cu privire la mama noastră, cea pe care Dumnezeu ne-a dat-o, şi cu privire la darul neasemuit pe care ea l-a avut şi îl are în viaţa noastră; apoi cu privire la Maica lui Dumnezeu şi a noastră, Maria, cea pe care Francisc o numea „Fecioară făcută Biserică”; şi, în cele din urmă, putem reflecta, de asemenea, la mamele sfinţilor, care de multe ori au avut un rol esenţial în parcursul vocaţional al fiilor lor: să ne gândim mai ales, dar nu numai, la Monica, mama marelui Augustin. Or să ne gândim la Timotei, colaborator al lui Paul, care şi-a însuşit primele noţiuni ale credinţei şi ale doctrinei creştine în casa părintească, prin intermediul mamei sale Eunice şi a bunicii Lois (2Tim 1,5). Nu întotdeauna, însă, mamele sfinţilor au fost pilduitoare; de multe ori ele se dovedeau persoane obişnuite, cu carenţe şi defecte, cum de altfel e şi normal să fie.
Francisc, după cum se ştie, a întâmpinat oprelişti din partea părinţilor săi în drumul către Dumnezeu. Atât mama cât şi tatăl aveau planuri măreţe cu el. Conform Legendei celor trei însoţitori, mama, care i-a dat într-o primă fază numele de Ioan, avea pentru el o predilecţie întrucâtva specială, ceea ce nu putea decât să işte animozităţi printre ceilalţi copii: atunci când tatăl era plecat, Francisc – chiar dacă se găsea la masă doar cu mama sa – punea pe masă mai multă pâine decât era necesar, pentru ca mai apoi să aibă motiv să le dea de pomană celor săraci; „mama, care îl iubea mai mult decât pe ceilalţi copii, îl lăsa să facă toate aceste lucruri”, deşi îl urmărea cu o foarte mare stupoare. O lega ceva particular de fiul ei şi totdeauna era gata să-l apere de vorbele răutăcioase ale vecinilor. Nu e nimic neobişnuit ca o mamă să-şi apere propriul copil de bârfele gratuite şi la fel nu e nimic neobişnuit ca o mamă să aibă o predilecţie faţă de un copil de-al ei; între cei doi, prin urmare, se crease o complicitate silenţioasă. Altminteri, e logic să ne închipuim cum ceilalţi membri ai familiei au conştientizat, de ceva timp, legătura specială dintre ei: până atunci tatăl a ştiut cum să-şi asume rolul, cheltuind nespus de mult cu acel copil cu care şi el avea planuri şi vise măreţe.
Dar Petru [Bernardone] era, cu precădere, un om concret şi anumite ciudăţenii – aşa cum i se păreau gesturile lui Francisc – erau greu de admis. Francisc şi mama acţionau, prin urmare, în deplină complicitate, aşadar, fără ştirea lui: şi în legătură lor strânsă trebuie găsită raţiunea pentru care mai târziu mama îl va elibera din locul în care tatăl său avea să-l închidă. Bunăoară, atunci când tânărul Francisc, după dialogul interior cu Crucifixul din biserica Sfântul Damian, va începe să arate public, prin gesturi şi mai vădite, schimbarea sa lăuntrică radicală, conflictul cu tatăl său va fi deschis, încât se va ajunge ca într-o bună zi Petru [Bernardone] să se năpustească violent asupra lui, apucându-l și trăgându-l acasă, unde îl va fi închis într-o cameră obscură, încercând să-i schimbe fiului voința, mai întâi prin vorbe și, mai apoi, prin bătăi și lanțuri. Apăruseră, însă, şi alte tensiuni în familie. Mama, în schimb, atunci când tatăl său plecase, îşi dădu seama că Francisc nu-şi va schimba alegerea, încât l-a eliberat din captivitate, permiţându-i, astfel, să se întoarcă la biserica Sfântul Damian. Un gest care va isca o evidentă tensiune între soți, așa cum ne este arătat că atunci când Petru Bernardone se reîntorsese acasă și dându-și seama de cele petrecute, își descărcă mânia și „o insultă pe soţie”, a cărei complicitate ieşi la iveală. Tensiunile au crescut, până ce s-a ajuns în situaţia ca tatăl să-i intenteze proces fiului său, care într-un final se despuie de toate lucrurile dinaintea episcopului şi a concetăţenilor săi.
După această scenă părinţii încep să se facă nevăzuţi în viaţa lui, iar despre ei nu se va mai vorbi nicicând. Dar cred că toţi, Francisc, mama şi vulcanicul tată vor fi purtat în inimă o amărăciune. Cum se observă, altminteri, Sfântul din Assisi nu provenea dintr-o familie perfectă, ci dintr-o familie oarecare, cu problemele ei, cum sunt, bunăoară, şi alte familii: mama nu era o sfântă, ci o femeie obişnuită, care în anumite momente a avut darul să prevadă pentru binele fiului ei. Cu toate acestea Francisc, cu ajutorul lui Dumnezeu, a străbătut un lung drum de reconciliere cu sine însuşi şi cu ceilalţi, aşa încât să scoată din el o persoană cu totul împăcată. Istoria lui e dovada că oricine, având ajutorul lui Dumnezeu, poate face la fel.
(traducere din limba italiană de fr. Carol Daniel Sabău)
∗∗∗
Material apărut pe www.sanfrancescopatronoditalia.it