Maestrul Sfântului Francisc, Cruce pictată, 1272, tempera, 488x355 cm. Perugia, Galeria Națională din Umbria.

Distribuie cu:

Cum s-a transformat reprezentarea sfântului Francisc din primii ani după moartea sa în anul 1227, perioada frescelor lui Giotto din Bazilica Superioară din Assisi, și până la începutul anilor ’90? De ce s-a inventat și răspândit imaginea sfântului Francisc care adoră crucea, pictat pentru prima dată probabil în 1272, când a fost realizat marele tablou din Galeria Națională din Perugia, expus acum în expoziția Francisc și crucea pictată? Par două istorii diferite, dar nu e așa. Ca să înțelegem cum era Francisc în realitate pentru a putea fi reprezentat, nu putem porni decât de la ceea ce el însuși a scris în prima sa Regulă, „non-bullata” (1221), adică neaprobată prin bulă papală. „Regula fraților aceasta este: să trăiască în ascultare, castitate și fără nimic propriu”. De asemenea: „Ceilalți frați care au făgăduit ascultare, să aibă doar o tunică cu capuciu și una fără capuciu, dacă va fi necesar, cingătoare și pantaloni. Toți frații să se îmbrace cu haine sărăcăcioase și să le fie permis să le cârpească cu material de sac și cu alte petece, cu binecuvântarea lui Dumnezeu”. Și încă: „Niciun frate, oriunde s-ar afla și oriunde ar merge, în niciun fel să nu aibă la el sau să primească de la alții sau să permită să fie primită monede sau bani”. Așadar, viață de cerșetor, sărăcie lucie.

Dar cum arată primele reprezentări ale sfântului? În tabloul care îl înfățișează pe Francisc și cele șase minuni de la Muzeul Național Sfântul Matei din Pisa îl vedem bărbos, desculț, cu capuciul ridicat; aceeași imagine se regăsește și în tabloul care zugrăvește tot sfântul înfăptuind minuni, aparținând lui Bonaventura Berlinghieri, din anul 1235 (Pescia, biserica Sfântul Francisc). Imaginile cu Francisc se înmulțesc și cresc în dimensiune, înalte puțin mai mult de un metru, potrivite pentru meditație: așa sunt cele două tablouri ale lui Margaritone din Arezzo, datate spre anul 1262, din muzeul orașului: sfântul este desculț, vedere din față, cu barbă, capuciul ridicat, stigmatele scoase în relief, binecuvântând.

După douăzeci de ani Cimabue, într-un tablou (Assisi, Muzeul de la Porțiuncula) cu dimensiuni asemănătoare, propune un sfânt cu rasa sfâșiată, barbă, desculț, stigmate și aureolă. Tot Cimabue reia aceeași imagine a lui Francisc în Bazilica Inferioară din Assisi, alături de Madonna pe tron. Timp de două generații, până la Giotto, iconografia franciscană evocă cu fidelitate sărăcia vieții sfântului, călăuzit în permanență de o carte, Evangheliile.

Să revenim la marea cruce (488,5 x 355 cm) a Maestrului Sfântului Francisc de la care am plecat. Aceasta și altele cu dimensiuni asemănătoare erau suspendate în biserici, la înălțime, în spațiul care separă navata de prezbiteriu, în contact direct cu credincioșii. Cristos e redat mort pe cruce, deasupra sa e Cel Veșnic, jos se află Madonna și doi îngeri, pe laturi Madonna și Sfântul Ioan, dedesubt Francisc care atinge ușor picioarele străpunse ale  lui Cristos. E un Francisc mai ordonat în comparație cu tradiția imaginilor pe care le-am analizat, rasa îi modelează trupul. Crucea îl înfățișează pe Cristos mort, ca pe marea cruce a lui Giunta Pisano, datată în anul 1236, realizată pentru Bazilica Superioară din Assisi, dar acum pierdută, comandată de Ministrul General al Ordinului Franciscan, fratele Elia, care a vrut să fie reprezentat la picioarele crucii „nu în poziția clientului îndurerat, ci a celui care se știe ascultat, cu mâinile și ochii ridicați spre Cristos” (Chiara Frugoni). Spre deosebire de Elia, în crucea din 1272, Francisc nu exprimă îngâmfare, ci devoțiune și umilință. În Evul Mediu fiecare gest era un semn, orice detaliu o povestire. Amintesc apoi că la începuturile convertirii, Francisc adora Răstignitul din biserica Sfântul Damian (secolul al XII-lea, acum la Assisi, în bazilica Sfânta Clara), care este un răstignit viu, cu ochii larg deschiși, ce triumfă asupra morții.

În expoziția de la Perugia (deschisă până la 29 ianuarie) putem vedea și crucea procesională, mai mică (128,5 x 78 cm), pictată pe două laturi, tot a Maestrului Sfântului Francisc, datată între 1275 și 1280. Din nou Cristos e mort, deasupra se află Madonna și doi îngeri, în părțile laterale Madonna și Ioan, dedesubt Francisc care sărută picioarele Mântuitorului al cărui sânge picură pe Golgota acolo unde vedem îngropat craniul lui Adam. O altă cruce, de data aceasta la Orvieto, atribuită Maestrului din Varlungo (197 x 171 cm), foarte influențată de Cimabue: trupul lui Cristos mort este întins, un văl transparent îi acoperă șoldurile; la picioarele crucii e un loc gol, ca un profil de figură care îmbrățișează picioarele lui Cristos, probabil chiar sfântul Francisc. Figura Răstignitului o întâlnim și la Maestrul din Cesi, datată în jurul anului 1295, tablou păstrat la Muzeul Național din Spoleto, dar e deja diferit: Cristos, viu, e triumfător, semn că Maestrul din Cesi a cunoscut primele picturi de la Assisi ale lui Giotto. Imaginea este complexă: sus stă Cristos Pantocratorul încadrat într-o formă de migdală între doi îngeri; la extremitățile brațelor crucii sunt Sfântul Ștefan și Sfântul Toma, alături de Cristos se află Madonna și Sfântul Ioan, la picioare sunt pictați Sfântul Francisc și Sfântul Dominic; în locul de jos lipsește pictura, probabil va fi fost Golgota. Sfântul Francisc este venerat acum alături de Sfântul Dominic. Francisc arată mai ordonat, îmbrăcămintea este în rânduială, uneori cu încălțări frumoase, în frescele lui Giotto din Bazilica Superioară din Assisi.

(traducere din limba italiană de fr. Cristian Clopoțel)

 ∗∗∗

Material apărut în Corriere della Sera și preluat pe www.sanfrancescopatronoditalia.it

Distribuie cu: