Sfântul Francisc din Assisi și activitățile cu privire la muncă.

Distribuie cu:

Relația dintre frați și munca manuală este legată, inevitabil, de evoluția la care a fost părtașă aceeași familie religioasă, care, începând cu proto-grupul de frați adunați în jurul lui Francisc către anul 1208, treptat, s-a structurat într-un Ordin religios numeros și compact: un Ordin ce reunea membri cu origini multinaționale și nu stabilea limite în propriul apostolat, fapt care, peste puțină vreme, îi va duce pe frați nu doar spre centrul și nordul Europei sau în bazinul mediteraneean, ci și în Orientul îndepărtat. Răspândirea rapidă a Minorilor, care în puțini ani dintr-o mică sămânță a ajuns un arbore viguros, nu putea să nu producă, desigur, modificări semnificative, de fapt le-a și produs, fie în domeniul structural, fie în conștiință, că, încetul cu încetul, noua familie religioasă avea să dobândească sieși și prezenței sale în istorie: o conștiință neuniformă, din care vor apărea mai multe răspunsuri la provocările din ce în ce în ce mai diferite.

În ultimele sale săptămâni de viață, Francisc a conceput și dictat, probabil, în momente succesive și ulterioare completări, Testamentul său, un text de importanță capitală, prin care înțelegem viziunea „lui” despre propria experiență religioasă. Textul se împarte în două părți principale: în prima parte, cu caracter „biografic”, Francisc rememorează experiența convertirii sale și a vieții sale trăită cu primii tovarăși; în a doua parte, cu caracter „prescriptiv”, el indică fraților săi modalități precise de acțiune, interzicând ca nu cumva să se mai adauge și nici să nu se elimine nimic din scrierile sale, poruncind ca aceasta să fie păstrată alături de Regulă cu sfințenie, și să nu se adauge nicio glosă la aceasta din urmă. La sfârșit, el a împărțit binecuvântarea sa, dar nu tuturora cu aceeași însemnătate, ci „acelora” care vor păstra „aceste lucruri”.

Scrierea aceasta, gândită și regândită, evidențiază propriu-zis preocupările stringente ale lui Francisc din ultima perioadă a vieții. Memoria sa se dovedește a fi selectivă. Bunăoară, nu putem pune Testamentul său alături de o autobiografie modernă și nici să-l comparăm cu un clasic al genului, cum ar fi Confesiunile lui Augustin. De fapt, Francisc nu a vrut să refacă analitic parcursul său vocațional, ci să semnaleze unele chestiuni fundamentale, în special subliniind acele aspecte despre care credea că ar putea fi uitate cu timpul, ca urmare a evoluției la care Ordinul era supus și, desigur, ale provocărilor și presiunilor provenite fie din afară, fie dinăuntru. Trebuie să ținem seama de toate acestea, atunci când citim cuvintele exprese pe care le acordă muncii manuale.

„Şi eu lucram cu mâinile mele şi vreau să lucrez; şi doresc cu fermitate ca toţi ceilalţi fraţi să presteze o muncă onestă. Iar cei care nu se pricep, să înveţe, nu de dragul plăţii, ci pentru a da exemplu şi să îndepărteze lenea. Iar atunci când nu ne va fi dată răsplata pentru muncă, să mergem la masa Domnului, cerând de pomană din poartă în poartă” (FF 119-120).

Primii frați care s-au alăturat lui Francisc au fost un dar neașteptat și nesperat. A fost Domnul acela care i-a dăruit frați! Cu toate acestea, e vorba de un dar, care a implicat, ulterior, noi probleme de organizare, de greutate evidentă. Pentru un grup de persoane, altminteri, chestiunea hranei era o problemă vitală. Atunci frații au luat o decizie pe măsură: au fost de acord să se susțină prin munca propriilor mâini, fiecare practicând propria meserie, pe care o învățase înainte să lase toate și să se unească cu fiul lui Pietro Bernardone, cu condiția ca această meserie să nu fie dăunătoare sănătății sufletului, ci să fie practicată onest.

(traducere din limba italiană fr. Carol Daniel Sabău)

***

Felice Accrocca este arhiepiscop de Benevento.

***

Material apărut pe www.sanfrancescopatronoditalia.it

Distribuie cu: