Distribuie cu:

Introducere

Un alt aniversar… Să nu semene cu o vizită obligatorie la muzeu!

În 1221 se termina una dintre multele „istorii” care, în tradiția creștină, au avut ca rezultat elaborarea unui text numit „regulă”. Despre ce „gen literar” e vorba? Probabil, unii tresar în semn de autoapărare la auzirea cuvântului „regulă” care, mai mult sau mai puțin conștient, ne amintește de ceva fix, schematic și steril, poate. În realitate nu e așa. De fapt, citind Regula neconfirmată, avem senzația că orizonturile se deschid, că noi perspective ne apar în suflet, iar inima se umple de un aer proaspăt: și asta după 800 de ani!

Inevitabil, după 800 de ani, e nevoie de o „aniversare”. Dintr-o dată un alt sentiment – de data aceasta de răzvrătire – se înfiripă în noi: „Altă aniversare! La ce bun?”. Deocamdată nu răspundem la această întrebare, pe care o lăsăm în fundal. Să încercăm mai întâi să evităm riscul de a celebra acest eveniment cu atitudinea celui care vizitează un muzeu dintr-o vagă curiozitate turistică, fără să se lase emoționat, fără cea mai mică dorință de a se opri în loc; intră doar pentru că „trebuie” pentru că e un „muzeu cunoscut”. Să luăm însă atitudinea unui „turist serios” care intră în muzeu conștient că odată aflat în fața unor capodopere, nu va rămâne la fel ca în momentul în care a intrat. Așadar, contemplă o operă de artă, Regula non bullata, care, vai, nu are nici datare, nici autor!

 

Într-o continuă ascultare…

Fragmente de viață evanghelică în Regula neconfirmată

În direct, fără dată și fără autor

Într-adevăr, vorbim de o operă fără datare precisă; sau mai bine spus face referire la mai multe date, în funcție de fragmentele care compun textul. Anul 1221 constituie, ca să spunem așa, „datarea finală”, momentul în care procesul de compunere se oprește. Și autorul este sfântul Francisc? Cu siguranță, el face să bată inima Regulii, el injectează în țesutul său limfa vitală a Duhului Sfânt. Dar trebuie să recunoaștem că Regula este mai curând produsul unui „grup”, este  o operă gândită și scrisă în dialog cu frații și cu realitatea.

Cu mult înainte ca papa Francisc să enunțe că „realitatea este superioară ideii” (Evangelii Gaudium, 231-233), Francisc din Assisi a reușit să dea glas acestui principiu atât de eficient. De fapt, noi nu avem în mâini un text normativ scris la masa de lucru, ci unul care s-a născut în dialog cu viața; ba chiar acest text este înainte de toate mai mult „un fragment de viață” decât „un fragment de hârtie”. Cuvântul scris caută să răspundă întrebărilor venite din receptarea continuă a realității concrete. Mai mult, descoperim în Regula neconfirmată genialitatea celui care a reușit să intercepteze „în direct” întrebări adevărate și să ofere răspunsuri eficace. Într-adevăr, omul genial are priceperea de a pune întrebări fundamentale, nu abstracte, ci de actualitate, simțite „pe pielea lui”; răspunsurile „convingătoare” la aceste întrebări vin din faptul nu doar că sunt „juste” pentru momentul respectiv, ci pentru că au reușit să-i convingă pe mulți, pe parcursul mai multor secole, fiind pe aceeași lungime de undă. După 800 de ani, iată-ne tot aici, căutând să răspundem în sintonie cu acele intuiții, pentru să suntem „convinși” că merită!

Regula neconfirmată, ca operă de artă, impresionează mai ales prin caracterul pasional. Citind-o, realizăm imediat că nu emite niște simple norme cum să facem cutare sau cutare lucru, ci stabilește coordonate pentru a trăi în relație cu ceilalți. Regula nu a fost dată unor cărturari, ci unor discipoli (cf. Mt 13,52). Legătura cea mai importantă care eliberează la maximum energiile vitale este legătura cu Isus Cristos, simțit cu adevărat ca un tezaur al vieții proprii! Trup și suflet! Chiar de la început Regula neconfirmată declară fără jumătăți de măsură că regula și viața fraților minori constau în „a urma învățătura și urmele Domnului nostru Isus Cristos” (Rnb I,1), în a trăi Evanghelia. Capitol după capitol, prin Regula neconfirmată sfântul Francisc ne invită cu multe îndemnuri – uneori sintetice, alteori exprimate cu mare libertate – să trăim Evanghelia oferind totul, eliberându-ne de tot ce ne-ar împiedica să o împlinim. Desigur, doar dacă surpriza prezenței și mângâierii Domnului nostru Isus în viața noastră ne-a mișcat să găsim sensul trăirii „fără nimic propriu” (Rnb I,1); altfel cădem într-un trist pauperism. „Nimic altceva să nu dorim, nimic altceva să nu voim, nimic altceva să nu ne placă și să nu ne desfete decât numai Creatorul și Răscumpărătorul și Mântuitorul nostru” (Rnb XXIII, 9); ar fi trist, ne-ar spune probabil sfântul Francisc și primii săi frați, dacă am dori să „vindem totul” fără să fi fost mai întâi cuceriți de bucuria unui asemenea tezaur, care depășește orice așteptare a noastră, tezaurul care este Isus, tezaurul privirii atât de plăcute pe care Fiul lui Dumnezeu ne-o adresează întotdeauna, chemându-ne la comuniune.

 

Spiritualitate, nu spiritualism

Duhul Domnului caută umilința și răbdarea și pura și simpla și adevărata pace a spiritului (Rnb XVII, 15-15)

Printre „culorile” și „nuanțele” cele mai fascinante ale acestui text se află fără îndoială simplitatea sa. Atenție: nu banalitatea unei simplificări facile, ci inteligența pătrunzătoare a celui care a găsit firul roșu capabil să dea stabilitate, să țină totul împreună. Așadar, ce anume încheagă corpul Regulii neconfirmate pare să fie tocmai centralitatea unitară a vieții în Duh. Ce înseamnă acest lucru? În primul rând, și în acest caz, înseamnă dialog cu viața! Francisc de Assisi nu știe dinainte cine este Duhul Sfânt și cum lucrează, dar recunoaște tonul glasului său datorită pământului aspru al vieții sale zilnice. Glasul Duhului are intonația sa inconfundabilă și delicată pe care sfântul Francisc a reușit să o audă cu atenție și credință maximă! El a făcut în așa fel încât Regula să poată recomanda căi bune pentru fiecare, pentru a trăi având Duhul Domnului. Chiar și după opt secole putem găsi în Regula neconfirmată indicații bogate, spirituale, întrucât sunt „capturate” de vibrațiile suflului Duhului în aerul respirat, locuind în mijlocul oamenilor; nu indicații spiritualiste stabile anticipat în raport cu viața, în mod ideologic. Care sunt îndemnurile spirituale cele mai importante? Le-am putea sintetiza în jurul câtorva puncte centrale:

• concretul vieții obișnuite: Regula neconfirmată frământă aluatul existenței, cu fermentul său, când contradictoriu, când dătător de speranță; nu se pierde în norme ascetice, iar preocuparea sa cea mai stringentă este de a se îngriji de viață, în toate formele sale. Are la inimă calea vieții! Nu conservarea încăpățânată a structurilor. Îl cităm din nou pe papa: începe procese, nu ia în stăpânire de spații (cf. EG 223).
• fără mania aplauzelor: sfântul Francisc insistă în repetate rânduri – uneori pare aproape că se pune în genunchi – să fim foarte atenți asupra acestui aspect: suntem chemați ca viața noastră să fie grăitoare, dar fără exhibiționism. Sfântul își dădea seama cât de subtil și înșelător este riscul iluziei de „a trăi Evanghelia” pentru că suntem urmați și aplaudați, primim multe like-uri și avem urmăritori pe rețele sociale. Trebuie să veghem cu umilință pentru că „duhul cărții vrea și se preocupă mult de frumusețea cuvintelor, dar mai puțin ca să acționeze ca atare și nu caută evlavia și sfințenia în interiorul sufletului, ci vrea și dorește să aibă o evlavie și o sfințenie exterioară care să fie vizibilă oamenilor” (Rnb XVII, 11-12). Uneori există pericolul de a numi „profeție” ceea ce e doar o vitrină sclipitoare. Dar sfântul Francisc știa că profeția nu este o scenă și de aceea cere multă umilință, multă neliniște… dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că profeții, în general au un sfârșit sumbru.
• mult timp pierdut: Regula neconfirmată abundă în cuvinte pentru a-i conștientiza pe frați să nu fie fie avari cu timpul petrecut în rugăciune: „noi, frații, să ne ferim cu mare grijă ca nu cumva, sub pretextul unei recompense, activități de realizat sau ajutor, să ne pierdem sau să ne abatem mintea și inima de la Domnul. Dar în iubirea sfântă, care e Dumnezeu, îi rog pe toți frații, atât pe miniștri cât și pe ceilalți, ca, înlăturând orice piedică și lăsând la o parte orice grijă și preocupare, să-l slujească, să-l iubească, să-l cinstească și să-l adore, cum pot ei mai bine, pe Domnul Dumnezeu cu inima curată și mintea neîntinată, ceea ce El dorește mai presus de orice. Și să-i pregătim pururea locuință și sălaș permanent” (Rnb XXII, 25-27). Iată o invitație cu adevărat spirituală: la gratuitate, la generozitatea de a face loc unui timp aparent steril, dar care în realitate hrănește viața spirituală. Sfântul Francisc insistă că, fără fidelitate față de rugăciune, totul riscă să devină o farsă sau, în cel mai bun caz, o forțare voluntaristă, fără bucurie.

 

În opoziție cu „anti-Francisc”. Numai ca frați!

Să aveți grijă de sufletele voastre și de cele ale fraților voștri. Niciun frate să nu aibă putere și nici să domine, mai cu seamă între ei (Rnb V,1.9).

Așa cum există un „anticrist” (cf. 1In 2,18), la fel există și un „anti-Francisc”. Ce anume face diferența? Să fie devotamentul față de calitatea vieții fraterne? Nu doar viața fraternă, însă cu siguranță grija sau, dimpotrivă, dezinteresul în a o trăi, constituie elementul de discernământ. Regula neconfirmată nu se zgârcește în îndemna ca urmarea lui Isus să fie trăită ca frați. Citind printre rânduri, ne-am putea hazarda să definim un fel de „dogmă”: nimic nu e atât de „antifranciscan” (dar ar trebui să spune și de anticreștin) decât un stil de viață lipsit de pasiunea legăturilor fraterne, care sunt sufletul pe care ar trebui să-l păzim cu orice preț!

Francisc dă impresia că vrea să provoace în noi o oroare sănătoasă față de orice formă de indiferență în raport cu ceilalți; de aceea lansează mii și mii de invitații, primite și ele de pe străzile vieții, ca să păstrăm aprinsă în inimă convingerea că celălalt este mereu pentru noi o „datorie”, o voce care ne cheamă, cineva căruia nu putem să nu-i acordăm atenție. În atâtea feluri! Unele, după secole, își păstrează încă toată fascinația:

• amabilitate fără ipocrizie: un dușman împotriva căruia trebuie să luptăm este atitudinea de a fi „botos”, închis în încăpățânare, cu o falsă umilință (tristă și apăsătoare)! „Să se ferească frații să se arate triști pe dinafară și abătuți ca fățarnicii, dar să fie bucuroși în Domnul, veseli și binevoitori după cum se cuvine” (Rnb VII,16). Deci, ar trebui să surâdem mereu? Nu despre asta e vorba! Nu-i necesar să devenim experți în vinde în stânga și în dreapta zâmbete contrafăcute; nu trebuie să permitem tirania simțirii proprii, mereu schimbătoare și agitată. Desigur, când inima ne e tristă, să o ascultăm, dar fără ca din această cauză să-i lezăm pe ceilalți cu îmbufnarea noastră.
• anestezia „hipersensibilității”: deseori ne ies în cale „leproși”, persoane și situații greu de înfruntat. Și aici Regula neconfirmată ne atrage atenția și ne invită să „anesteziem”, să reducem la tăcere acele voci interioare care ne îndeamnă să fugim, să luăm distanță. Frații sunt îndemnați „să se bucure atunci când se află printre persoane neînsemnate și disprețuite, printre săraci și neputincioși, bolnavi și leproși și printre cerșetorii de pe marginea drumului” (Rnb IX,2). Și mai greu e atunci când fratele pe care nu trebuie să-l evităm e cel sărac: el e glasul care ne dă planurile peste cap, mâna întinsă care ne obligă să găsim căi inedite de comuniune, plăgile care nu s-ar vrea privite și care ne cheamă la asumarea unei noi sensibilități (în niciun caz de anesteziat, de data asta!): cea a inimii compătimitoare a lui Isus.
• o cutezanță de recuperat: a învăța din suferințe. În Regulă nu lipsește conștiința că viața fraternă nu e o plimbare ușoară și romantică. Cu privire la viața fraternă impresionează faptul că Francisc acceptă dificultățile, uneori foarte dure, ca oportunitate; el le numește chiar „har”! Provocarea (reală!) constă în a se lăsa atinși de persoanele de care ne temem mai mult sau care ne deranjează, fără să fugim de ele; putem reuși să învățăm ceva nou, cel puțin o frântură din libertatea pe care o gustăm când, măcar pe bâjbâite, izbutim „să murim pentru a învia”.

 

„Minoritatea”: a conta mai puțin decât cel care este luat în seamă puțin.

Nimeni să nu fie numit prior, dar toți în același fel să fie numiți frați minori (Rnb VI,3)

Frați minori. Iată numele de botez pe care sfântul Francisc vrea să-l pună celor care aleg să se încreadă să trăiască după această Regulă. Minoritate. Cuvânt cu multe semnificații și fațete extraordinare. Putem găsi o formulă sintetică care să le includă pe toate? S-au făcut multe încercări de sinteză. Fără pretenția de a da un răspuns complet, putem spune că „minoritatea” este alegerea de a conta „mai puțin decât cel care este luat în seamă puțin”. Iată o adevărată profeție! Un nucleu aproape imposibil de trăit, dar care păstrează intactă capacitatea sa de a avertiza cu privire la riscul de grandomanie și dominare. Se poate numi virtute?

• poate ar trebui mai curând să spunem că minoritatea nu e atât o atitudine ascetică solitară, adică o sumă de opțiuni comportamentale – cu riscul de a fi umilitoare și reductive – alese în mod personal în vederea „desăvârșirii interioare proprii”, ci mai degrabă un fel de a te raporta la viață, de a te raporta cu oamenii, cu creația, cu Dumnezeu. Minor e cel are recunoaște sincer, cu convingere, că tot ceea ce este provine de la Dumnezeu și prin urmare nu poate face abstracție că trăiește o „stare de mulțumire”.
• sinodalitate, discernământ comunitar: sunt probabil expresiile cele mai folosite în biserica actuală. Știm că se vorbește mult despre mai ales atunci când i se simte ori lipsa, ori necesitatea de a exista. Poate ne e frică să fim cu adevărat sinodali sau ne temem că, odată ce discernem împreună, pierdem ceva din sine. Acești termeni sunt de factură modernă; sfântul Francisc nu i-a cunoscut și nici nu i-a folosit, dar frecventele sale trimiteri la ascultare din Regula neconfirmată au loc pe fondul mesajului ascultării și slujirii reciproce: „în caritatea care vine de la Duhul Sfânt, să slujească și să asculte unii de alții de bună voie” (Rnb V,14). Minoritatea înseamnă și acest lucru: nu producem noi, individual, „adevărul”, ci acesta ne este mereu dat „din afară”, din ascultarea reciprocă prin „caritatea care vine de la Duhul Sfânt”.
• sinteza vitală și efectivă a minorității ar trebui probabil recunoscută în logica exproprierii, care în Regula neconfirmată este exemplificată din perspective diferite și complementare, care descriu atitudinea celui care nu păstrează nimic pentru sine însuși: a restitui, a da, a oferi, a lăuda, a mulțumi, a binecuvânta (Rnb XXIII).

 

În sfântă sociabilitate. A merge în lume

Atunci când vor vedea că-i place Domnului, să vestească Cuvântul Domnului (Rnb XVI, 7)

„Toți frații, oriunde s-ar afla, să-și aducă aminte că s-au oferit pe ei înșiși, încredințând trupurile lor Domnului nostru Isus Cristos” (Rnb XVI,10). A se dărui Domnului, ba mai mult, a se abandona în întregime în el – reprezintă un angajament constitutiv în viața minorilor, chemați să se bucure că aparțin Domnului, dar nu individual sau preferând comuniuni spirituale intracomunitare (întotdeauna precare), ci supunându-se chemării Domnului de a fi misionari, de a străbate drumurile lumii pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu. În Regula neconfirmată găsim multe cuvinte care ne arată în ce constă predicarea; nu conține însă instrucțiuni analitice despre „lucruri” pe care trebuie să le spunem. Totuși, putem fi siguri că sfântul Francisc a favorizat predica făcută prin fapte; înainte de toate prin renunțarea la orice formă de revendicare față de cei cu care trăim împreună. Vestirea explicită a cuvântului lui Dumnezeu rămâne importantă, dar având conștiința responsabilității de a nu trăda, prin modul personal de a se relaționa, Evanghelia proclamată prin cuvinte.

Nu suntem departe de adevăr dacă subliniem în Regula neconfirmată un fapt de la sine eliberator și surprinzător: de multe ori, Evanghelia se proclamă fără cuvinte și fără fapte, ci numai acceptând fără tristețe propria condiție de sărăcie, pe care toți sunt chemați să o primească. Mesajul mântuirii se vestește arătând prin propriul trup că suntem limitați, că avem nevoie de milostivire. „Pentru că noi, nenorociți și păcătoși, nu suntem vrednici să rostim numele tău, implorăm cu stăruință, ca Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău preaiubit, în care îți găsești toată bucuria, împreună cu Duhul Sfânt Mângâietorul” (Rnb XXIII,5).

 

Concluzie

Un sigiliu niciodată pus

Neconfirmată: cuvântul precizează că textul nu a primit aprobare oficială, prin pecetluit prin sigiliul unei bule papale. Din mai multe motive. Totuși, merită să profităm de lipsa bulei papale pentru a ne aminti de această Regulă nu doar ca document formal și juridic, ci pentru a-i valorifica consecințele existențiale. De aceea, vrem să-i mulțumim Domnului pentru darul unei noi mărturii – mai mult decât a unui text – care rămâne „fără granițe”, încă deschis și „generativ”. Pe hârtie, Regula neconfirmată nu obligă, dar invitația pe care ne-o adresează, de a trăi în sintonie cu genialitatea sfântului Francisc, poate găsi ecou în viața celui care o primește prin „inspirație divină” (Rnb II,1).

În mijlocul atâtor încercări ale timpului nostru, părtași la suferințele multor bărbați și femei din diferitele părți ale lumii, dorim să păstrăm aprinsă flacăra optimistă a speranței creștine, primind cu inima deschisă pasiunea plină de recunoștință al sfântului Francisc care, în mizeriile lumii, nu renunță niciodată să-l binecuvânteze pe Domnul „care singur este sfânt drept și adevărat, care singur este blând, nevinovat, curat, de la care, prin care și în care se află toată iertarea, toată bunăvoința, tot harul, toată slava” (Rnb XXIII,9).

Îi invităm pe toți membrii familiei franciscane să se unească cu noi pentru a comemora invitația sfântului Francisc, exprimată cu claritate în Regula neconfirmată, de a trăi o viață călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, înrădăcinată în experiența umană și deschisă la iubirea și apropierea surprinzătoare pe care Dumnezeu le-o oferă celor care sunt dispuși să-i permită Lui să fie centrul întregii noastre vieți.

 

Atotputernice, Preasfinte, Preînalte și Preamărite Dumnezeule,
Tată sfânt și drept,
Doamne, regele cerului și al pământului,
noi îți aducem mulțumire ție pentru tine însuți!
(Rnb XXIII,1).

 

Roma, 4 octombrie 2020, Solemnitatea sfântului Francisc din Assisi

 

Fr. Michael A. Perry
Minister generalis OFM

Fr. Roberto Genuin
Minister generalis OFMCap

Fr. Carlos A. Trovarelli
Minister generalis OFMConv

Distribuie cu: