Roman: Simpozion Internațional de filosofie
Distribuie cu:
Roman: Simpozion internațional de filozofie
În centrul gândirii sociale a Bisericii catolice stă demnitatea persoanei și Conciliul Vatican al II-lea, în particular Gaudium et spes, insistă asupra caracterului inalienabil a acestei demnități a persoanei, asupra uniunii spirituale și corporale, și asupra dimensiunii sociale și comunitare.
Pe fundalul acesta al gândirii personaliste, la Roman, în data de 24 martie 2015, Facultatea de Filosofie „Ioan D. Scotus”, din cadrul Institutului Teologic Romano – Catolic, a organizat simpozionul internaţional de filozofie cu tema: «Conceptul de persoană. Contribuții filosofico – morale», care aduce în prim plan conceptul de persoană tratat din punct de vedere filosofico – teologic, fenomenologic și bioetic.
Simpozionul internațional de filozofie s-a bucurat de importanta colaborare a mai multor instituţii de prestigiu din ţară cât şi din străinătate: Pontificia Facolta San Bonaventura (Roma), Facultatea de Teologie Pastorală (Roman), Facultatea de Teologie Romano – Catolică (UIAC, Iași) și Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București). La această manifestare au luat parte cadre didactice ale universității și studenții din cadrul Institutului Teologic Franciscan.
Simpozionul de filozofie a fost moderat de pr. asist. univ. Virgil Blaj, dând cuvântul pr. conf. univ. dr. Damian Ghe. Pătrașcu, care a adresat cuvântul de salut și a oferit o prezentare sintetică a conceptului de persoană menționând următoarele întrebări: „Cine este persoana? Cine se poate numi persoană? Creaturile, ființele, ce caracteristici trebuie să îndeplinească pentru ca să poată fi definite persoane? În Parlamentul României Remus Cernea, propusese ca delfinii să fie numite persoane umane dar și în anumite țări anumite maimuțe au primit această titulatură de persoană. Pe de altă parte fiecare știință vorbește despre persoană. Cred că este esențial să parcurgem istoria acestui concept și să vedem care sunt problematicile care le pune astăzi noțiunea de persoană”.
Moderatorul pr. asist. univ. Virgil Blaj, la deschiderea simpozionului a făcut referința la Sfântul Ioan Paul al II-lea, la faptul că: „persoana, în mod deosebit, constituie un domeniu privilegiat al întâlnirii cu fiinţa şi, deci cu reflecţia metafizică.” (Fides et ratio, 83). A făcut referință și la Papa Francisc care afirma: „Părinţii fondatori ai Uniunii Europene ( …) au așezat în centrul acestui ambiţios proiect politic încrederea în om, nu atât ca şi cetăţean, nici ca subiect economic, ci în omul ca persoană înzestrată cu o demnitate transcendentă”. ( Discurs în Parlamentul European ).
Prima comunicare susținută, intitulată: «Conceptul de persoană la Emmanuel Mounier», a fost elaborată de pr. lect. univ. dr. Bernadin Duma.
În lucrarea sa și-a concentrat atenția asupra primatului persoanei umane în concepția lui Emmanuel Mounier. Filozofiile personaliste au fost un răspuns la o criză a civilizație care nu era de natură politică, economică dar spirituală și morală. Potrivit lui Paul Ricoeur această conștientizare a crizei este asociată unei noi renașteri. O renaștere a personalismului care nu este un sistem este o filozofie el nu pornește de la o definiție a persoanei. Mounier a articulat ideile personalismului comunitar ale filozofie angajării (…) inseparabilă de o filozofie a absolutului sau transcendenței persoanei umane. Personalismul este puternic inspirat de catolicism de gândirea întrupării care pune problema relației între materie și spirit și propriul corp al persoanei. Aspectul esențial constă în afirmarea primatului persoanei care este o critică clară a individualismului, înțeles ca reducerea omului la dimensiunea sa materială.
Așadar, Mounier consideră că: „persoana este tocmai ceea ce în orice om nu poate fi considerat ca un obiect. Persoana nu este obiectul cel mai minunat din lume pe care îl cunoaștem din exterior ca celelalte obiecte ea este în schimb unica realitate pe care o cunoaștem și o construim în același timp din interior. O concluzie generală lucrării a fost sintetizată astfel: persoana este centrată pe întrupare, persoana este întrupată în existență. Persoana este centrată pe comuniune, în natura ei a trebuie să comunice; ea este centrată pe vocație ceea ce o leagă de transcendent.
Cea de a doua comunicare intitulată:«„Ultima solitudo”, și temeiurile individualului la Duns Scotus și Edith Stein», a fost elaborată și susținută de lect. univ. dr. Tereza Brândușa Palade.
În partea introductivă, lect. univ. dr. Tereza Brândușa Palade, afirmă că în viziunea lui Duns Scotus persoana dispune de o autonomie actuală și aptitudinală în raport cu o alteritate de esență sau de natură. Ultima solitudo este tocmai condiția ontologică care permite deschiderea transcendentă a persoanei umane către Alteritate sau alteritate. Scotus consideră că, din deschiderea metafizică către Altul (Dumnezeu), derivă și deschiderea către „alții” (persoanele umane) și ceea ce am putea numi vocația socială a omului. Nu e vorba, așadar, de o „singurătate” auto-referențială, ci de o autonomie originară fără de care nu este posibilă relaționalitatea. Numai dacă individul „stă în sine”, în profunzimea care îi conferă unicitate, se poate întâlni în mod liber cu o alteritate.
Din această perspectivă preciza, Edith Stein realizează o re-lectură fenomenologică (husserliană) a „deschiderii către” lume a „monadei” caracterizate prin ultima solitudo. Libertatea „monadei” eului de a se deschide către alții sau de a se auto-transcende provine tocmai din ultima solitudo. Caracteristica acestei ultima solitudo e tocmai o deschidere către alții și o solidaritate cu un „tu”, prin care individul își conștientizează și propria sa identitate. Intrarea unui agent în relaţia empatică cu o altă persoană este motivată de faptul că este solicitat că participe la relația empatică ca un egal care îi împărtăşește o nevoie sau o suferinţă, pe un nivel mai curând spiritual decât psihic. Din nivelul spiritual provine capacitatea de a rămâne egalul acelei persoane în actul compasiunii, fără a deveni cineva care „exploatează” manipulativ perceperea psihică a dificultăţii sau a suferinţei sale.
În sinteză, din caracterul intenţional al conştiinţei derivă aşadar, pentru Edith Stein, şi capacitatea persoanei de a se deschide empatic faţă de cei din jurul său. Modelul său de comunitate este unul în care indivizii sunt capabili de acte empatice, fiind deschiși față de stimulii care îl conduc la asemenea acte (ceea ce presupune și o vulnerabilitate) și putând să se lase influenţat de dinamismul vital al celorlalți. În întâlnirea empatică cu celălalt se formează capacitatea indivizilor singulari de a fi solidari cu alţi indivizi singulari.
Comunicarea: «Asimetrii conceptual – ontologice: o perspectivă fenomenologică asupra conceptului de persoană», a fost elaborată și susținută de PH. Lucian Delesc (Berkeley College, NY, SUA).
Comunicarea tratată, PH. Lucian Delesc, începe cu o întrebare: Care anume sunt condițiile ontologice ce trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a fi numită „persoană”? Și răspunsul dat a fost: Fiinţele umane sunt: capabile de discernământ orientat dublu: către interior şi către exterior; sunt conştiente de ele însele și de ce se petrece în jurul lor; au putere să interacționeze (sau să „intenționeze” cum ar spune Husserl) cu ele însele şi cu lumea in care trăiesc; o modalitate unică de a gândi, simți şi acționa. Una dintre condițiile principale, dacă nu chiar condiția principală, în sens epistemologic şi ontologic, pentru a numi o entitate „persoană” depinde de capacitatea acesteia de a avea experiențe cognitiv-intenţionale şi de a acționa în consecinţă”. Obiectivul conferinței a fost acela de a vedea contribuțiile fenomenologiei clasice, la înţelegerea subiectivității conștiente şi implicit a conceptului de „persoană”.
În sfârșit, în prezentarea și analizarea fenomenologică, a lui Lucian Delesc, „faptul de a fi conștient, şi prin urmare „persoană”, nu este un construct socio-lingvistic ci o realitate naturală de sine statuatoare a cărei explicitare trebuie adusă în acele zone ale filosofiei şi științelor care sunt îndreptăţite să se ocupe de asemenea probleme. Or dacă ţinem să restituim fenomenologia clasică filosofiei contemporane atunci trebuie să redescoperim problema ontologică pe care încearcă să o rezolve şi să facem legătura cu domeniile de cercetare relevante”.
Ultima comunicare «Persoana, o noțiune cu tâlc pentru bioetică», a fost susținută de pr. asist. univ. dr. Adrian Măgdici.
Comunicarea în discuție, tratează despre evoluția semantică a conceptului de persoană. Conform, pr. asist. univ. dr. Adrian Măgdici, persoana o noțiune cu tâlc pentru bioetică care își i-a principiile din curentele filozofice. În acest sens, face referință la Sofia Rovighi Vanni care afirmă că: „Orice etică este rodul unei determinate concepții despre om, și orice concepție despre om este rodul unei determinate concepții despre realitate, despre ființă în totalitatea sa.” Alți autori menționați au fost John Locke pentru care „persoana este o ființă care gândește și inteligentă, înzestrată cu rațiune și reflexie, și care se poate considera pe sine ca fiind ea însăși, aceeași realitate gânditoare în momente diferite și în locuri diferite”.
Comunicarea – putem spune – dă un răspuns la conceptul de persoană, prezentată ca o „entitate ce face parte din specia bio-psihică umană, înclinată să dezvolte o minte (conștiință) spațio-temporară și dotată, încă din primul moment al activării sale în sens uman, cu un eu meta-fizic nemuritor”.
La sfârșitul conferințelor a urmat o dezbatere generală, care ne-a permis să elucidăm și să clarificăm câteva aspecte asupra conceptului de persoană din cele patru comunicări expuse. Moderatorul pr. asist. univ. Virgil Blaj, a mulțumit organizatorilor și tuturor pentru participare. Și ne-a adresat invitația Papei emerit Benedict al XVI-lea: „La începutul faptului de a fi creştin nu se găseşte o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieţii un orizont nou şi totodată orientarea ei decisivă”.
Fr. Mihai Percă
