Formare permanentă organizată la Roman în două serii

Distribuie cu:

Printr-o prezentare clară, practică și interactivă, relatorul a reușit să capteze rapid atenția celor prezenți și să poarte publicul într-o călătorie de cunoaștere a propriei identități și a proceselor psihice ce interacționează în mod dinamic cu  drumul de formare și de maturizare a propriei identități.

D-l Venceslai a pornit la drum în construirea relatării lui despre identitate de la Catehismul Bisericii Catolice, din care a dat citire numerelor 1783 și 1784, evidențiind importanța formării conștiinței proprii, formare ce se întinde pe decursul întregii existențe a unei ființe umane. Această ființă se dezvoltă și își construiește propria identitate în interacțiunea constantă cu realitatea înconjurătoare care duce la interiorizarea și la formarea unor convingeri subiective în urma percepției realității externe și atribuirii unor semnificații la ceea ce a fost perceput. Devine clar cum că, între realitatea externă și realitatea percepută pot exista și e normal să existe anumite diferențe, deoarece realitatea percepută nu reprezintă o copie exactă a realității externe. În interacțiunea cu realitatea externă fiecare subiect interiorizează ceea ce el percepe și îi atribuie, cu ajutorul limbajului, anumite semnificații ce duc la formarea convingerilor interne ale subiectului. Aceste convingeri sunt, în special în primii șase ani de viață, rezultatul interacțiunii cu figurile de referință primare (părinții în primul rând) care ne-au transmis aceste convingeri. Convingerile acestea se referă la noi înșine, la cei din jurul nostru, la viață, la lume și la Dumnezeu. Identitatea noastră este expresia convingerilor pe care le avem despre noi înșine. Ea cunoaște o dezvoltare progresivă, de la interiorizarea convingerilor fundamentale în primii 6 ani de viață, la consolidarea lor între 7 și 14 ani, până la stabilizarea lor între 14 și 24 de ani. Această identitate stabilă este dată de bunăstarea interioară, de continuitatea perceptivă și de posibilitatea de a prevedea efectele propriilor manifestări și comportamente. Experiențele traumatice, prezente în decursul evoluției și a formării identității și a personalității noastre, pot duce la stagnarea dezvoltării. Traumele împiedică sau chiar ajung să nu permit formarea unei identități bine definite.

Prima formă de identitate pe care o dezvoltăm este identitatea învățată (dobândită). Ea face referință la toate acele convingeri interiorizate amintite mai sus. Aceste convingeri pot fi raționale și să reflecte cât mi bine realitatea, dar pot fi la fel de bine iraționale și pot reflecta o percepție distorsionată a realității. Eul are posibilitatea să elaboreze această identitate învățată și să facă trecerea de la ea la o identitate deliberată (asumată). Procesul de trecere de la una la cealaltă formă de identitate trebuie să fie susținut de un adecvat discernământ, pe care persoana în cauză îl face cu ajutorul unui însoțitor (spiritual sau psihologic) care o ajută, atunci când se află într-o eventuală criză, să pună în discuție propriile convingeri din identitatea învățată și să stimuleze nevoia și curajul de a construi convingeri noi, mult mai adecvate pentru situația actuală în care se găsește persoana. De cele mai multe ori, pentru a putea face această trecere, persoana trebuie să aibă capacitatea de a tolera durerea mintală care derivă din acest proces de transformare. Permițând-și să stea în contact cu ea însăși, cu propriile experiențe dureroase, cu propria fragilitate și stare de creatură, persoana găsește puterea de a alege să fie și să reacționeze diferit de cum a făcut-o atunci când și-a format convingerile puse acum în discuție. Acest lucru are un efect pozitiv și produce transformarea și trecerea de la identitatea învățată la cea deliberată. Astfel se optimizează funcționarea personalității și se produce elaborarea conștientă și voită a propriei identități.

În acest proces de transformare și maturizare sunt prezente deseori tendințe regresive, cauzate de factori cum sunt: anxietatea, panica și vinovăția. O greșeală concretă pe care o săvârșește persoana în această situație este dată de tendința de a încerca să adapteze categoriile realității externe la propriile categorii subiective interne, fapt ce denotă rigiditate perceptivă din partea persoanei dar și incapacitatea ei de elaborare și de adaptare la realitatea externă. Transformarea și maturizarea implică și capacitatea de a dejuca această tendință regresivă și de a dezvolta suficientă reziliență și capacitate de rezolvare a problemelor care să nu devină piedică în drumul de optimizarea a propriei personalități, în acest caz reprezentată de trecerea de la identitatea învățată la cea deliberată. Această trecere duce la formarea unei identități integrate, coerente și cu un bun contact cu realitatea. Eul devine patron în casa proprie și are o bună gestiune a propriei realități și un bun contact cu realitatea externă, cât și o bună capacitate de adaptare și de transformare.

Pentru persoana consacrată, pentru a putea trăi în sintonie cu propria carismă vocațională, mai este necesar, dar și posibil, un pas succesiv pe drumul maturizării. Acest pas reprezintă trecerea la o identitate evanghelică. Procesul acestei treceri nu mai are în prim plan eul ci îl are ca actor principal pe Dumnezeu. Dacă în trecerea de la identitatea învățată la cea deliberată este eul cel care gestionează procesul de transformare, în drumul spre o identitate evanghelică eul trebuie să se retragă și să-i permită lui Dumnezeu să-i transforme identitatea învățată într-o adevărată identitate evanghelică, fapt cu adevărat necesar pentru a ajunge la un adevărat optim spiritual, în care misterul uman se lasă modelat de misterul lui Dumnezeu.

Domnul să-l răsplătească pe relator pentru lumina aruncată asupra identității noastre și să ne dea harul și puterea să-i permitem Lui să modeleze identitatea noastră evanghelică.

*

*

Distribuie cu: