Pr. Anton Demeter, părintele „fără picioare”.

Distribuie cu:

„De ce vine toată lumea la tine, şi oricine vrea să te vadă şi să te asculte? Nu eşti nici frumos, nici cu multă carte, şi nici de viţă nobilă…”, astfel l-a întrebat fratele Masseo de Marignano, într-una din zile, pe sfântul Francisc din Assisi. Răspunsul: „… pentru că Dumnezeu nu a văzut printre păcătoşi pe cineva mai slab decât mine şi m-a ales ca să facă de ruşine frumuseţea şi înţelepciunea lumii” (cf. FF., Fioretti di San Francesco, 1838).

Întrebarea şi răspunsul de mai sus îmi amintesc de zecile şi sutele de persoane care veneau zilnic la părintele Anton Demeter şi-i treceau zilnic pragul chiliei de la Roman pentru un sfat, pentru o spovadă, pentru a-i cere o rugăciune. Mai apoi, în ultimele luni de viaţă, l-am auzit cântând cu un zâmbet îngeresc pe chipul alb ca de copil în faşă, pe holul de la primul etaj al seminarului, icoană sfântă, reflex al unei lumini care nu mai era din lumea noastră. Oricine l-a cunoscut, ar putea spune că părintele „fără picioare”, aşa cum îl cunoştea lumea, „alerga” deja cu mintea prin rai.

Avea o voce atât de calmă, profundă şi blândă; era un om ce a gustat atâta suferinţă, încât aceasta i-a devenit ca o soră. Vorbea cu un gen de muzicalitate aparte, accentuând cuvintele, nazalizând ca în franceză aproape, limbă de care era îndrăgostit. De fapt, meditaţiile lui zilnice proveneau din cărţi vechi în această limbă a lui Lacordaire, amintind de aceeaşi pasiune a sfântului Francisc, ce era surprins adesea în timp ce fredona cântece cavalereşti învăţate de la mama, Pica Bernardone. Părintele Anton Demeter a fost genul de om inteligent şi afabil, pe care l-ai fi ascultat ore în şir cu multă plăcere, iar sfaturile şi orice vorbă a lui îţi ajungeau direct la inimă. O floare rară, am putea spune, admirând el însuşi câteodată crinii înfloriţi din curtea seminarului de la Roman, încât fratele Cristinel Farţade l-a pictat ca un „crin printre crini”. Părintele Anton, un pasionat de Frumuseţe, Iubire şi Adevăr. Şi, de fapt, să ştiţi că a fost un om cu multă carte, un chip frumos ca de Moş Crăciun zâmbitor, o fire nobilă!

E mai elocvent, totuşi, să-l ascultăm chiar pe părintele într-un fragment din cele descrise de dânsul despre anii de puşcărie, cu dorinţa, printre altele, de a-i încuraja pe cei care au de purtat cruci mai grele de suferinţă: „Dimineaţa de 4 aprilie 1959 se anunţa ca o zi frumoasă de primăvară, cu un soare luminos şi cu ciripit de vrăbii. Nu ştiam că ziua aceea avea să-mi pecetluiască destinul întregii vieţi. În jurul orei 8.00, un miliţian din paza închisorii m-a scos din celulă şi m-a dus la camera de serviciu de la intrarea pe culoar. Aici mă aştepta locotenentul major… care mi-a ordonat să stau cu faţa la perete. După ce mi-a pus câteva întrebări, m-am pomenit deodată cu o lovitură puternică în spate. La intrarea în camera de serviciu am observat într-un colţ, un ciocan de lemn cu o coadă lungă, cu care se încercau gratiile de la geamuri în fiecare seară înainte de a se da stingerea. Sunt absolut sigur că am fost lovit cu acel ciocan şi apoi dus din nou în celulă. (…) Am fost expediat din nou la Jilava, iar de aici mai departe în Insula Mare a Brăilei. Era duminică, 12 octombrie 1959, sărbătoarea Maternităţii Maicii Domnului. După o oră de marş pe un drum de câmp, iată-ne, în sfârşit, ajunşi în lagărul de la Stoeneşti, alcătuit din mai multe saivane de oi, făcute din împletitură de nuiele, acoperite cu stuf şi împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Miile de deţinuţi politici din lagărele de la Salcia, Strâmba, Stoeneşti, înălţau în Insula Mare a Brăilei, cu hârleţul, târnăcopul şi lopata, diguri de apărare în faţa apelor Dunării. (…) Aici, oamenii au îndurat mult din cauza frigului, a foamei, a lipsei totale de igienă şi de asistenţă medicală. La mulţi dintre ei le-au rămas oasele prin acele locuri sălbatice. (…) Ajunşi în lagărul de la Grind, la 2 km de Periprava, a trebuit ca toată iarna aceea să ieşim în câmp şi să culegem sute de hectare de porumb rămase neculese până la acea oră. Şi aici oamenii au suferit mult din cauza frigului îndurat în câmp şi din cauza foamei, căci o iarnă întreagă nu ni s-a servit la masă decât varză murată hăcuită şi cartofi îngheţaţi…” (Franciscani în zeghe, editura „Serafica”, p. 90-91).

Scria într-un scurt jurnal de călătorie la Lourdes următoarele: „Tot ce ni se întâmplă în viaţa noastră pământească, se întâmplă prin dispoziţia şi cu permisiunea divină. Atunci când Dumnezeu ne încearcă cu boli sau nenorociri, el are în vedere nişte scopuri pline de înţelepciune şi bunătate, căci suferinţele primite cu credinţă din mâna Domnului, devin pentru cei încercaţi prin ele un izvor de haruri şi o ocazie de mântuire. (…) Cu excepţia primelor zile de suferinţă, nu am cunoscut niciodată momente de descurajare, de deprimare sau neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că am înţeles să primesc cu seninătate şi bucurie voinţa sfântă a lui Dumnezeu. În toţi aceşti ani n-am uitat niciodată că sunt preot şi trebuie să-mi onorez cum se cuvine taina Preoţiei cu care m-a învrednicit Cristos, pe mine nevrednicul său rob. De aceea, zilnic am fost la dispoziţia credincioşilor în biserică, folosindu-mă de un cărucior special pentru handicapaţi locomotori” (Franciscani în zeghe, p. 93).

Înconjurat fiind de fraţii întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie 2006, orele 21.36, părintele Anton s-a stins „tulburător de senin”, la vârsta de 81 de ani, mai mult de jumătate dintre aceştia (mai exact 46 de ani!) ţintuit la pat şi în căruciorul cu rotile.

În data de 29 noiembrie 2016 s-a deschis oficial prima etapă a cauzei de beatificare (investigaţia informativă diecezană cu privire la viaţa, virtuţile şi faima de sfinţenie) a slujitorului lui Dumnezeu Anton Demeter, frate şi preot franciscan conventual (oricine l-a cunoscut şi ar dori să dea mărturie despre viaţa lui sfântă, se poate adresa fraţilor franciscani conventuali).

Poate cineva dintre noi se simte apăsat adesea, sau chiar în acest timp, de suferinţă, de tristeţe. Să nu ne descurajăm, ne-ar îndemna, cu siguranţă, părintele Demeter. Amintiţi-vă de vocea lui, de zâmbetul şi privirea lui senină şi, mai presus de toate, nu uitaţi în fiecare dimineaţă să retrăiţi cu bucurie Paştele, Învierea. Isus Cristos este viu şi aşa va rămâne pentru vecie. „Ne aşteaptă în Galileea” (adică acasă la el, în rai!). Astfel, Învierea nu a fost sau nu e doar o sărbătoare anuală, ci înseamnă Cristos, acum, în mijlocul nostru! Este şi va fi! Aleluia!

Ori de câte ori merg să-mi vizitez familia, la Buruieneşti, nu uit niciodată să trec pe la cimitirul din Roman, unde părintele Demeter a dorit să fie înmormântat. Îi mulţumesc în taină lui Dumnezeu că mi-a oferit bucuria să-l fi cunoscut şi eu pe părintele „fără picioare”, dar care a ajuns mai mult decât noi, care avem picioare sănătoase, la inima atâtor necăjiţi şi, mai presus de toate, a alergat şi a ajuns la inima lui Dumnezeu.

***

Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXIV, nr. 142, mai-iunie 2017). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com

Distribuie cu: