Sfânta Liturghie cu recviem în amintirea părintelui Ion Ciuraru

Distribuie cu:

Sâmbătă, 30 octombrie 2021, la ora 10.30, biserica „Nașterea Sfintei Fecioare Maria” din Valea Seacă (BC) a devenit locul de întâlnire al mai multor credincioși: localnici, frați franciscani, surori din diferite congregații și preoți ai diecezei. Prezența lor a fost motivată de invitația unui om; un om cunoscut personal de mulți, însă știut de și mai mulți doar din auzite, un om iubit de unii însă neluat în seamă și chiar disprețuit de alții: Isus din Nazaret. Pe acest om noi îl mărturisim pe bună dreptate ”Fiul lui Dumnezeu, unul-născut, (…) întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară (…), s-a răstignit pentru noi sub Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat; a înviat a treia zi și șade de-a dreapta Tatălui…”, de unde are să vie să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Grație Lui, a vieții, morții și învierii Sale, cei prezenți nu au plâns asemenea celor deznădăjduiți ci, cu încredere, l-au încredințat nemărginitei Sale milostiviri pe părintele Ioan Ciuraru OFMConv., care în ziua de 12 octombrie, ora 11,10 a plecat din spitalul Santa Maria della Misericordia, Perugia, fără a mai zăbovi, direct spre casa Tatălui ceresc. Pe Cristos l-au cinstit iar a Lui moarte și înviere le-au celebrat prin sfânta liturghie prezidată de pr. vicar general Egidiu Condac, alături de mons. Petru Sescu, episcop auxiliar nou-numit, pr. Damian Patrașcu, ministru provincial și numeroși preoți.

Cuvântul de învățătură, ținut de fr. Ștefan Acatrinei, a dorit să călăuzească gândurile și rugăciunea participanților la celebrarea euharistică spre Cristos, care este același ieri, astăzi și întotdeauna (cf. Evr 13,8), privind spre Cristos ieri cu recunoștință, spre Cristos astăzi prin rugăciune și spre Cristos în veșnicie cu speranță.

Atenția s-a îndreptat mai întâi spre Cristos ieri, privind cu recunoștință spre trecut pentru binecuvântările revărsate cu îmbelșugare asupra fratelui nostru. Gratitudinea a luat în considerație, în primul rând, moartea ispășitoare și învierea dătătoare de viață a lui Isus Cristos care a murit și a înviat nu numai pentru toți, ci și pentru fiecare în parte, adică și pentru părintele Ioan. Mai mult, Isus l-a renăscut la o viață nouă prin botez, l-a hrănit la masa Euharistică și l-a mângâiat de nenumărate ori și l-a vindecat prin sacramentul reconcilierii. Dumnezeu i-a dăruit 54 de ani de viață, din care 31 au fost oferiți de fr. Ioan cu generozitate slujirii Bisericii lui Cristos, în Ordinul Fraților Minori Conventuali, 24 ca preot iar 8 ca ministru provincial. Dumnezeu l-a binecuvântat cu o credință profundă care l-a ajutat să rămână neclintit în slujire și să răzbată prin dificultățile inerente vieții de slujitor, chiar cu riscul de a-și periclita și șubrezi sănătatea; i-a plăcut și a iubit claritatea și coerența învățăturii Bisericii catolice, a prețuit ceremoniile ei, a căror frumusețe le scotea în evidență prin calitățile sale muzicale.

Deoarece ne găseam în biserică nu atât pentru a vorbi de părintele Ioan ci, mai degrabă, a vorbi pentru el, de „a pune o vorbă” pentru el, privirea a fost îndreptată imediat spre Cristos astăzi, pentru a se contempla prezentul prin intermediul rugăciunii și, drept urmare, s-a evidențiat importanța rugăciunii pentru cei răposați. Părintele Ioan s-a străduit, cu siguranță, să-l iubească pe Dumnezeu și aproapele însă, asemenea oricăruia dintre noi, a făcut-o, probabil, într-un mod nedesăvârșit; adică, e posibil ca datorită morții premature să nu fi ajuns încă la ”omul desăvârșit” (Ef 4,13). Întrucât bucuria cerului poate fi gustată doar de cei care au ajuns ”la măsura staturii plinătății lui Cristos” (Ef 4,13) s-a subliniat importanța oferirii jertfei sfinte liturghii, rugăciunea prin excelență, pentru realizarea acelei desăvârșiri, care să-l elibereze pe părintele Ioan de orice pedeapsă a păcatului.

În cele din urmă, contemplându-l pe Cristos în veșnicie, am fost invitați să ne gândim la locul nostru în veșnicie și dacă acesta va fi cu Domnul. Chiar când ne rugăm ca răposații să fie admiși la bucuria măririi veșnice, nu putem face abstracție de noi înșine. Fiecare înmormântare ne amintește cât de vulnerabili suntem, cât de subțire este vălul dintre timp și veșnicie, vălul ce desparte această lume de cea viitoare, vălul dintre prilejul convertirii și momentul judecății.

Celebrarea euharistică a fost urmată de un prohod ce a încheiat rugăciunea oferită pentru odihna sufletului părintelui Ioan. 

Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?
Voi lua potirul mântuirii și voi invoca numele Domnului (Ps 116,12-13).

*

Distribuie cu: