Ioan 3,16-18
În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu”.

Comentariu
Un principiu căruia Isus i-a rămas fidel toată viața a fost acela că misiunea sa nu este aceea de a judeca lumea, ci de a o mântui. „A judeca” în acest caz nu înseamnă a „discerne”, „a cumpăni” sau „a exprima o opinie”, ci a exprima judecăți de valoare definitive, absolute, cu privire la semenii noștri. Exemple de astfel de judecăți: „Cutare este un om rău, un păcătos”; „Cutare este un om pierdut”; „Sigur nu se va mântui”; „Și-a meritat soarta” etc.

Isus nu a pronunțat niciodată astfel de sentințe, deși a luptat permanent cu toate manifestările răului, cu păcatul și a judecat fenomenele sau situațiile de rău, dar niciodată persoanele.

În această duminică, în care celebrăm solemnitatea Preasfintei Treimi, Biserica a ales intenționat acest fragment din Evanghelia după Ioan, întrucât în el Isus Cristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ne descoperă cine este Dumnezeu: Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu judecă niciodată.

Totul în Dumnezeu este revărsare și comuniune de iubire: Dumnezeu Tatăl îl iubește pe Fiul Său, iar iubirea dintre ei este Duhul Sfânt. Astfel, cum spunea și sfântul Augustin: Dumnezeu este iubire: pentru aceasta El este Treime! Iubirea presupune cineva care iubeşte, ceea ce este iubit şi iubirea însăşi. Vezi Treimea, dacă vezi iubirea.

De ce ni s-a descoperit oare nouă Dumnezeu ca Treime?

Teologul iezuit francez François Varillon într-o conferință despre Sfânta Treime, lansa această întrebare provocatoare: „Dacă, prin absurd, Biserica v-ar spune că Dumnezeu este o singură persoană și nu mai e Treime ce ar schimba asta în viețile dumneavoastră?”

Filosoful Kant dăduse deja un răspuns la această întrebare spunând că „din doctrina trinitară, luată literal, nu este posibil să se scoată nimic practic”. Cu alte cuvinte, ea ar fi irelevantă pentru viaţa oamenilor şi a Bisericii. Aceasta, este o concluzie greșită. A spune că Dumnezeu este „Ființa supremă”, sau „Divinitatea” și a spune că este „Treime”, „Iubire”, „relație și comuniune de Persoane”, nu este nicidecum același lucru. Dimpotrivă. „Este nevoie – scria Henri de Lubac – ca lumea să ştie aceasta: revelaţia lui Dumnezeu Iubire tulbură tot ceea ce ea concepuse despre divinitate”.

„Ființă supremă”, „Absolutul”, „Divinitatea”, „Inteligența universală”, sunt toate nume vagi și impersonale ale lui Dumnezeu. Sunt la fel de impersonale și vagi ca răspunsul pe care l-aș da cuiva care întrebându-mă „Cine este tatăl meu?” i-aș răspunde: „Un om!”, „O ființă”, „O persoană inteligentă” etc. În schimb, dacă i-aș răspunde că este, spre exemplu, „Ioan al lui Frenț Blaj”, lucrurile s-ar schimba. Eu îi descopăr celuilalt, cine sunt prin relația personală care mă leagă de tatăl meu, care are un nume, care-l leagă de bunicul meu care l-a rândul său are un nume, adică o identitate.

Tot la fel, Dumnezeu, descoperindu-se ca Treime, adică Iubire, de fapt ne-a spus cine este el și totodată cine suntem noi.

Sfântul Anton de Padova, scriind într-o predică despre Preasfânta Treime spunea: „Așa cum o monedă are imprimată chipul regelui, tot la fel în sufletul nostru este imprimată imaginea Sfintei Treimi”.

Suntem fii și fiice ale unui Dumnezeu Treime! Acesta este Dumnezeul revelat nouă de Isus Cristos: Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Sau mai simplu: Dumnezeul nostru este relaţie, comuniune de Persoane: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi dacă în Dumnezeu totul este dăruire reciprocă, iubire fără margini, relaţie, mişcare spre altul, atunci aceste atribute sunt prezente şi în noi, care am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Prin urmare, misterul Preasfintei Treimi, descoperit nouă de Isus Cristos, nu ne complică existența, nu ne îndepărtează de Dumnezeu, dimpotrivă îl face și mai apropiat, iar noi văzându-ne în lumina sa, ne înțelegem mult mai bine.

Totodată ne conduce la bucuria de a descoperi că credinţa noastră nu este întemeiată pe idei, ci pe Persoane care se iubesc din veșnicie cu o iubire infinită.

Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi, o soră carmelitană care a murit la vârsta de 26 de ani, a înţeles și ea atât de bine însemnătatea Misterului Sfintei Treimi în viaţa noastră, încât trăia total convinsă de prezenţa permanentă a celor Trei Persoane divine în viața ei. Obișnuia să spună: „Eu sunt locuită de Dumnezeu. Treimea este aici”. Și adăuga: „Sfânta Treime este deja de pe acum curtea noastră interioară, adăpostul nostru, infinitul nostru… avem cerul în noi, acel cer de care uneori mă cuprinde nostalgia… E necesar ca rugăciunea ta să nu înceteze niciodată pentru că ea posedă deja ceea ce se va avea într-o zi: vederea şi fericirea lui Dumnezeu”.

Din Izvoarele franciscane, FF 130-131
„Şi tuturor fraţilor mei, clerici şi laici, poruncesc cu tărie, din ascultare, să nu adauge explicaţii Regulii şi nici acestor cuvinte zicând: «Aşa trebuie să fie înţelese»; ci, aşa cum Domnul mi-a dat să spun şi să scriu, simplu şi curat, Regula şi aceste cuvinte, tot aşa şi voi, cu simplitate şi fără comentarii, încercaţi să le înţelegeţi şi, printr-o sfântă lucrare, să le păstraţi până la sfârşit.

Şi oricine va respecta aceste lucruri, să fie răsplătit în ceruri de binecuvântarea Preaînaltului Tată, şi pe pământ să aibă parte de binecuvântarea Fiului său preaiubit, împreună cu Preasfântul Duh Mângâietorul şi cu toate puterile cereşti şi cu toţi sfinţii”.

Distribuie cu: