Pr. Anton Demeter – un erou al credinţei © Arhiva Prov.

Distribuie cu:

Ne vorbea cu înflăcărare despre martirii şi mărturisitorii primelor secole, şi apoi despre cum a fost preţuită şi apărată credinţa de-a lungul timpului. La un moment dat, ne-a amintit că şi în ţara noastră au fost ani grei pentru credinţă, nu demult apuşi… Ne-a povestit, emoţionat, că mulţi preoţi şi credincioşi au avut de îndurat mari suferinţe pentru legătura lor cu Cristos. Ne-a spus că vom avea bucuria să întâlnim şi noi un astfel de mărturisitor al credinţei, chiar în acea seară. La un moment dat, însoţit de pr. Martin Cabalaş şi ajutat de doi tineri, în biserică a intrat un preot bătrân, în cărucior. Avea o statură marcată de boală şi de vârstă, însă inspira demnitate şi o mare forţă interioară. Toţi îl priveam miraţi şi în tăcere… Astfel, noi, cei de faţă, am avut privilegiul de a întâlni cu adevărat un erou al credinţei, un adevărat soldat al lui Cristos. Ne-a fost prezentat părintele Anton Demeter, care a avut de suferit ani grei de închisoare şi tortură pentru că a avut grijă de frumuseţea sufletească a tinerilor din Bucureştiul anilor ’50 ai secolului trecut şi le făcea „educaţie religioasă”, în ciuda voinţei regimului de atunci, care dorea să formeze tineretul în spiritul ideologiei marxist-leniniste, ca pe un „om nou”, fără Dumnezeu şi cu totul dăruit muncii şi progresului popular.

În faţa noastră, părintele Anton ne-a încurajat să nu ne temem de duşmanii credinţei, ci să avem mereu în vedere mântuirea noastră şi iubirea lui Cristos şi ne-a povestit câteva dintre experienţele sale din închisoare. Pentru un copil de 14 ani, câţi aveam atunci, această întâlnire a fost cu adevărat de neuitat şi de o importanţă unică; vedeam un om dăruit într-adevăr cu totul Bisericii şi semenilor săi. Am remarcat seninătatea acelui părinte bolnav, neputincios din punct de vedere fizic, dar puternic spiritual şi împodobit de numeroase virtuţi, pe care aveam să le cunosc mai târziu. După aproape o jumătate de oră, părintele-erou a plecat la fel de discret precum a venit…

Acea primă şi unică întâlnire cu acest erou al credinţei a rămas adânc întipărită în inima mea. În acea perioadă încă mă gândeam ce drum să urmez în viaţă, iar în acea seară am decis că drumul meu de viaţă este acela al sfintei Preoţii. Nu am mai avut posibilitatea să-l întâlnesc pe părintele Anton, dar acea seară de octombrie a fost unul dintre momentele definitorii pentru alegerea drumului de urmat în viaţă. Părintele Anton Demeter a fost unul dintre acei oameni pe care e suficient să-i întâlneşti o singură dată în viaţă, pentru a nu-i mai uita vreodată. În anul 2003 am avut ocazia să primesc o amintire pe care părintele a oferit-o cu ocazia aniversării a 50 de ani de preoţie. Această imagine o păstrez cu mare veneraţie, iar când o privesc, revăd optimismul părintelui Anton, care, cu acel frumos moment aniversar, a dorit să exprime aceste cuvinte de recunoştinţă din Scriptură: „12 Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului” (Ps 116,12-13).

În decembrie 2006, părintele Anton a fost chemat în casa Tatălui, iar acest moment a reprezentat o încoronare a unei vieţi închinate cu adevărat lui Dumnezeu. A plecat dintre noi la fel de discret precum a trăit, însă a lăsat pentru cei de acum şi de mâine o frumoasă moştenire spirituală, o mărture de iubire sinceră faţă de sfânta Fecioară Maria şi faţă de spiritualitatea franciscană, căreia i-a aparţinut toată viaţa. O veste deosebită a reprezentat-o inţierea cauzei sale de beatificare, o binemeritată recunoaştere pe care Biserica i-ar aduce-o.

Părintele Anton Demeter continuă să ne înveţe şi astăzi valoarea marelui dar al credinţei, pe care l-a preţuit şi pentru care era gata să-şi jertfească şi viaţa. L-am văzut o singură dată, acum mult timp. A fost însă de ajuns şi, cu siguranţă, aş fi fost mai sărac sufleteşte, dacă nu l-aş fi întâlnit. Ca orice om cu adevărat mare, părintele Anton era umil şi vesel, senin şi fără resentimente sau ură faţă de cei care l-au chinuit. Ne-a relatat şi nouă acea bătaie cu ciocanul, care avea să-i aducă infirmitatea care l-a ţintuit în cărucior. Nu povestea acest moment cu un sentiment de apăsare sau dorinţă de a i se face dreptate, ci ca pe un moment prin care a trecut şi pe care l-a depăşit cu ajutorului credinţei şi a unei voinţe formate în anii de mari privaţiuni spirituale ai comunismului.

Martorii discreţi şi tăcuţi ai persecuţiei împotriva credinţei nu trebuie uitaţi. Dacă îi uităm, mai ales noi, generaţia tânără, le-am face o mare nedreptate, poate chiar mai gravă decât cea trăită în anii de încercare. Putem învăţa de la aceştia dragostea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, care se verifică nu prin frumuseţea cuvintelor, ci a vieţii încercate în focul suferinţei.

În anii de formare preoţească am avut ocazia, prin lectură şi studiu, să întâlnesc şi alte figuri frumoase de trăire a credinţei şi de statornicie în faţa încercărilor în credinţă: pr. Mihai-Francisc Dămoc, pr. Mihai Rotaru, ep. Ioan Duma, fericitul Anton Durcovici, fericitul Vladimir Ghika şi mulţi alţii. Toate aceste personalităţi din istoria Bisericii Catolice din România ne invită şi pe noi să ne analizăm în conştiinţă autenticitatea cu care trăim credinţa în viaţa de zi cu zi şi ce suntem dispuşi să facem pentru apărarea acesteia, dacă vom fi vreodată puşi în situaţia de a da cont despre ea înaintea oamenilor.

Fie ca părintele Anton Demeter să continue să ne călăuzească paşii din slava cerească, iar noi să căutăm să-i imităm virtuţile!

* * *

Material publicat în ediția tipărită a revistei Mesagerul sfântului Anton,
An XXVI, nr. 156, septembrie-octombrie 2019.

Distribuie cu: