Unitatea înseamnă putere. Chiar și împotriva coronavirusului - © Manoon Chongwattananukul / GETTY IMAGES

Distribuie cu:

Atenție! Acesta nu este un articol științific sau medical. Dar nu pot să nu le compar cumva între ele, timpul liturgic al Postului Mare, pe care îl trăim în comunitățile creștine, și iminența coronavirusului, acesta în schimb transversal oricărei apartenențe. Ne provoacă terminologia. „Postul” înseamnă patruzeci: mai mult sau mai puțin zilele ce separă celebrarea din Miercurea Cenușii de Duminica Învierii, dar și cele patruzeci de zile din pustiu ale lui Isus, și, în cazul următor, aici vorbim de ani, timpul petrecut de poporul evreu în pustiu, după fuga inimaginabilă din Egipt. Și, apoi, niciodată nu ne-am gândit ca în aceste zile la termenul „carantină”, ce indica cele patruzeci de zile în care o navă trebuia să rămână izolată la sosirea într-un port pe timpul ciumei.

Timpul impus de carantină a fost și este caracterizat de inactivitate, de abstinența relațiilor și de alte lucruri de făcut: totul se reduce la minim existențial, se încetinesc ritmurile de zi cu zi. Cred că pe termen lung nici tabletele și televizoarele nu ne vor fi de folos. Rămâne doar să așteptăm. Ne simțim incredibil de izolați și înconjurați de singurătate, chiar și în orașe. Avem timp să ne gândim la noi înșine, chiar luați de gât de frica morții. Nu înțelegem cum de lipsesc relațiile, întâlnirile, strângerile de mână, îmbrățișările, atingerile, taifasurile. La schimb, probabil, ne-am lăsat deschiși fără să fim capabili să facem nimic altceva, din câte se pare, decât ceea ce e doar necesar.

De ce? Postul Mare nu a început cumva cu puțină cenușă pe cap și ar fi trebuit să ne amintească că suntem vulnerabili și cu multe limite? Nu este oare un timp liturgic caracterizat de post, cândva cu referire doar la alimentație, dar în zilele noastre extins la mult mai multe lucruri ce ne înconjoară și cărora le oferim toată încrederea siguranțelor vieții? N-ar trebui, prin definiție, ca acest timp să fie unul „bun” în care să redescoperim lucrurile importante ale vieții, pentru a le conferi centralitatea? Din păcate, nu e nevoie să rămânem fără nimic ca să ne dăm seama câte ne lipsesc (prieteniile, prietenii, comunitățile, Liturghia duminicală, Cuvântul lui Dumnezeu…)? N-ar trebui să ne redescoperim cu toții, în seninătate și încredere, puțin mai … umani? Situația coronavirusului, la fel ca și Postul liturgic, nu ne învață oare că nu ne putem salva decât împreună? În cazul de față medicamentul constă în „vitamina C”, C de la Cristos, iar pentru virus, ne încredem în oamenii de știință și în medici, cărora le mulțumim din inimă pentru ceea, în aceste zile, fac și ne responsabilizează. Încredințăm Domnului, prin mijlocirea sfântului Anton, pe cei bolnavi și familiile lovite de această boală.

* * *

Material apărut pe www.messaggerosantantonio.it

Distribuie cu: