Distribuie cu:

Diploma lui Teobaldo, pe atunci indicată și cu numele de „Canonul teobaldic”, este principalul document istoric ce atestă o astfel de indulgență. Este numit astfel deoarece a fost redactat de fratele minor și episcop de Assisi, Teobaldo, fiind emanat de Curia episcopală assisiană la 10 august 1310.

Pe baza a ceea ce relatează canonul teobaldic, într-o noapte de iulie 1216, pe când se ruga în biserica de la Porțiuncula, Francisc ar fi avut o viziune cu Isus și cu Maria înconjurați de o ceată de îngeri.

Aceștia l-ar fi întrebat ce har dorește. Dat fiind faptul când se ruga mult pentru păcătoși, Francisc le-ar fi răspuns cerând acordarea iertării totale de păcate a tuturor celor care, spovediți și căiți, vizitau biserica.

Cererea, prin mijlocirea Sfintei Fecioare, a fost ascultată cu condiția ca el să i se adreseze papei, vicarul lui Cristos pe pământ, pentru a ratifica instituirea unei astfel de indulgențe.

 În dimineața următoare, Francisc și confratele său Masseo, s-au dus la Perugia pentru a-l întâlni pe Honoriu al III-lea, ales pontif chiar în acele zile. Primit în audiență cu fratele Masseo, Francisc și-a exprimat cererea cu privire la o indulgență fără obligația de a plăti ceva ori de-a face un pelerinaj penitențial, după obișnuința de atunci.

Argumentările lui Francisc l-au impresionat pe papa și l-au convins să accepte cererea.

Astfel penitentul, îndeplinind condițiile prevăzute pentru obținerea indulgentei, ar fi eliberat „de vină și pedeapsă în cer și pe pământ, din momentul botezului până în ziua intrării în această biserică”.

Ia naștere astfel „Iertarea de la Assisi” sau „Indulgența de la Porțiuncula”.

Papa, chiar dacă a subliniat că Biserica nu a obișnuit să confere indulgențe fără aport material, a impus cel puțin limita de timp:

„Spune-mi câți ani vrei ca eu să fixez cu privire la Indulgență”. Sfântul Francisc i-a răspuns: „Sfinte Părinte, cum credeți sfinția voastră de cuviință să acordați, însă nu ani, ci suflete”. Iar papa a reluat:„Cum adică voiești sufletele?”. Sfântul Francisc îi răspunse: „Sfinte Părinte, doresc, dacă e de cuviință sanctității voastre, ca toți cei ce se vor spovedi la această biserică, căiți, așa cum se cere, și dezlegați de preot, să fie eliberați de vină și pedeapsă în cer și pe pământ, din momentul botezului până în ziua intrării în această biserică”. Papa a răspuns: „O, Francisc, e mult ceea ce ceri; chiar nu este în obișnuința Curiei romane să acorde o astfel de indulgență”. Atunci sfântul Francisc i-a răspuns: „Domnule, ceea ce eu cer nu vine de la mine, dar o cer din partea celui care m-a trimis, Domnul Isus Cristos”. Atunci domnul papă, fără să ezite a zis cu voce tare de trei ori: „Fie ca tu să o ai”.

Pentru a nu deprecia locurile Țării Sfinte și ale bisericilor romane, s-a ajuns la compromisul ca o astfel de indulgență să fie acordată doar pentru o zi „de la primele vespere, inclusiv noaptea, până la vesperele zilei următoare”, în fiecare an pe 2 august.

Episodul a avut un epilog curios. Francisc era gata să plece iar papa l-a oprit spunandu-i: „O, tu care ești atât de simplu, unde vrei să pleci? Ce argumente îmi aduci tu pentru o astfel de indulgență?”. Iar Francisc i-a răspuns îndată:

Pentru mine este de ajuns cuvântul dumneavoastră. Dacă este opera lui Dumnezeu, el o va face cunoscută. Pentru această indulgență nu vreau alt instrument, ci ca Fecioara Maria să fie hârtia, Cristos să fie notarul, iar îngerii să fie martorii.

Lipsa referințelor din Izvoarele Franciscane
Când sfântul Bonaventura, în Leggenda maior, la cap. 2, vorbește despre repararea bisericuței de la Porțiuncula, enumeră și marile evenimente petrecute în acel loc pe care sfântul l-a iubit mai mult decât pe celelalte și pe care l-a ales ca leagăn „datorită venerației deosebite pentru Îngeri și datorită iubirii aparte pentru Mama lui Cristos”.

În ea „se bucura de multe ori de vizita Îngerilor. (…) Aici, de fapt, a cunoscut umilința de la începuturi, aici a crescut în virtute; aici și-a atins în mod fericit țelul. Pe acest loc l-a recomandat fraților, în preajma morții, ca pe locul cel mai drag Fecioarei”.

Să amintim și primirea tinerei Clara care i s-a alăturat pentru a trăi Evanghelia, și capitolele care s-au celebrat pentru a organiza fraternitatea și multe alte referințe și evenimente.

Este straniu că Izvoarele Franciscane nu amintește vreodată de iertarea de la Assisi; putem doar să atribuim caracterul simbolic unei viziuni avute de „un frate pios lui Dumnezeu”, redată de același Bonaventura: I se părea că vede nenumărați oameni, loviți de orbire, care stăteau în jurul acestei biserici, în genunchi și cu fața îndreptată către cer. Toți aveau mâinile îndreptate către înălțimi și, plângând, invocau îndurare și lumină de la Dumnezeu. Și iată că a coborât din ceruri o strălucire nemaipomenită care, pătrunzându-i pe toți, le-a adus fiecăruia lumina și mântuirea dorite (FF 1049).

Așadar, în Izvoarele Franciscane nu avem vreo referință, nici istorică, nici hagiografică despre iertarea de la Assisi.

Nici Toma de Celano, nici Bonaventura nu vorbesc despe acest lucru. Există însă un episod relatat și transmis de pe la sfârșitul anului 1200, până să se ajungă la Diploma lui Teobaldo, episcopul de Assisi, datat în 10 august 1310.

Textul, emanat de curia episcopală la 10 august 1310, reprezintă punctul de sosire și desăvârșirea formală a documentației privitoare la complexele împrejurări ale originii Indulgenței de la Porțiuncula.

Iertarea de la Assisi și intervențiile succesive ale Sfântului Scaun
Tot documentul fratelui Teobaldo amintește despre consacrarea bisericii celebrată pe 2 august în prezența a șapte episcopi și a lui Francisc care spunea: Eu vreau să vă trimit pe toți în paradis și vă vestesc o indulgență pe care mi-a confirmat-o suveranul pontif. Voi toți care ați venit astăzi, și toți cei care vor veni în fiecare an în această zi, predispuși sufletește și căiți, să primească indulgența pentru toate păcatele lor.

Această indulgență a fost numită ulterior „Iertarea de la Assisi” și s-a răspândit după jumătatea celui de-al XIII-lea secol, crescând în importanță și fiind însoțită de momente înălțătoare. Odată cu declarația Toties Quoties a lui Benedict al XV-lea, din 16 aprilie 1921, s-a extins posibilitatea de a obține indulgența de la Porțiuncula în fiecare zi a anului.

Disciplina actuală pentru a obține indulgența de la Porțiunicula a fost stabilită de Paul al VI-lea în scrisoarea apostolică Sacrosancta Porziuncolae Ecclesia din 14 iulie 1966 cu ocazia celui de-al 750-lea aniversar al indulgenței. Același pontif a subliniat importanța privilegiului conferit bisericuței Sfânta Maria a Îngerilor, în Constituția apostolică Indulgentiarum Doctrina din 1 ianuarie 1967, unde reamintește de învățătura catolică despre indulgență.

Ultima intervenție oficială a fost cea a Penitențieriei apostolice, dicaster al Bisericii competent în sectorul indulgențelor, prin decretul Portiuncolae sacrae aedes din 15 iulie 1988. Documentul a acordat indulgența plenară zilnică datorită sanctuarului de la Porțiuncula, „devenit faimos datorită lui Honoriu al III-lea după cererea inspirată a sfântului Francisc a vestitei iertări de la Assisi”.

Odată cu trecerea timpului indulgența s-a răspândit mai întâi la toate bisericile franciscane și apoi la cele parohiale, păstrând neschimbată data și denumirea.

Nu în zadar Assisi și Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor au rămas, pe drept cuvânt, obiectivele privilegiate ale pelerinilor pentru obținerea indulgenței la 2 august, eveniment religios care se celebrează cu maximă solemnitate în fiecare an.

(traducere din limba italiană de fr. Ioan Lupu)

Distribuie cu: